Isaac Asimov - Roboţii de pe Aurora

Baley spuse:

— Înseamnă că aşa ceva i s-a întâmplat lui Jander Panell. A avut de-a face cu o contradicţie de termeni şi i-a ars creierul?

— Asta pare să se fi întâmplat, deşi nu este atât de uşor de provocat cum ar fi fost pe vremea lui Susan Calvin. Probabil din cauza legendei, roboticienii s-au străduit întotdeauna să împiedice, pe cât posibil, apariţia contradicţiilor. Pe măsură ce teoria creierelor pozitronice a devenit mai subtilă şi practica proiectării creierului pozitronic mai complicată, au fost realizate sisteme tot mai reuşite, care să poată readuce orice situaţie creată la non-egalitate, astfel încât întotdeauna să fie realizată o acţiune, care va fi interpretată că respectă Prima Lege.

— Deci, nu poţi arde complet creierul unui robot. Asta vrei să spui? Şi dacă da, ce i s-a întâmplat lui Jander?

— Nu asta vreau să spun. Sistemele tot mai reuşite despre care vorbesc nu sunt niciodată complet reuşite. Nu pot fi. Indiferent cât de subtil şi de complex poate fi un creier, totdeauna apare o contradicţie. Acesta este un adevăr fundamental al matematicii. Niciodată nu va fi posibil să se realizeze un creier atât de subtil şi de complex încât să se reducă la zero şansa unei contradicţii. Niciodată la zero. Oricum, sistemele au ajuns atât de aproape de zero, încât, pentru a crea o degajare mentală cu ajutorul unei contradicţii potrivite, ar fi necesară o înţelegere profundă a creierului pozitronic despre care este vorba şi asta ar cere un teoretician deştept.

— De pildă, ca dumneata, dr. Fastolfe?

— Ca mine. În cazul roboţilor cu aspect uman, doar ca mine.

— Sau nici unul, spuse Baley foarte ironic.

— Sau nici unul. Întocmai, zise Fastolfe, neluând în seamă ironia. Roboţii cu aspect uman au creier — şi, aş adăuga, corpuri construite ca o imitaţie perfectă a fiinţei umane. Creierele pozitronice sunt nemaipomenit de delicate şi preiau ceva din fragilitatea creierului uman, desigur. Aşa cum o fiinţă umană poate avea o defecţiune, din cauza unui accident cerebral fără intervenţia unui factor extern, tot aşa un creier de robot cu aspect uman poate intra în degajare mentală doar printr-un accident — deriva accidentală şi fără scop a pozitronilor.

— Poţi dovedi asta, dr. Fastolfe?

— Pot s-o demonstrez matematic, dar dintre aceia care ar înţelege matematica nu toţi ar fi de acord că explicaţia este valabilă. Conţine anumite presupuneri proprii, care nu se potrivesc cu 80 metodele de gândire acceptate în robotică.

— Şi cât de posibilă este degajarea mentală spontană?

— Dacă se ia un număr mare de roboţi cu aspect uman, să zicem o sută de mii, există şansa ca unul din ei să sufere o degajare mentală spontană, în medie, pe o durată de viaţă de pe Aurora. Şi totuşi s-ar putea întâmpla mult mai curând, cum s-a întâmplat cu Jander, deşi atunci diferenţa ar fi foarte mare.

— Dar, dr. Fastolfe, chiar dacă ar trebui să dovedeşti în mod clar că s-ar putea produce o degajare mentală spontană la roboţi, în general, n-ar fi totuna cu încercarea de a dovedi că acest lucru s-a întâmplat anume cu Jander, chiar acum.

— Nu, recunoscu Fastolfe, ai perfectă dreptate.

— Dumneata, cel mai mare expert în robotică, nu poţi dovedi asta în cazul concret al lui Jander.

— Din nou, ai perfectă dreptate.

— Atunci, ce vrei să pot face eu, când nu ştiu nimic despre robotică?

— Nu e nevoie să dovedeşti ceva. Ar fi suficient, fără îndoială, să prezinţi o idee ingenioasă, care să facă plauzibilă pentru public degajarea mentală spontană.

— De pildă…

— Nu ştiu.

Baley întrebă cu asprime:

— Eşti sigur că nu ştii, dr. Fastolfe?

— Cum adică? Tocmai am spus că nu ştiu.

— Să-ţi explic ceva. Presupun că Aurorienii ştiu, în general, că am venit pe planetă cu scopul de a rezolva această problemă. Ar fi greu să mă ţii aici în secret, ţinând seama de faptul că sunt Pământean şi aceasta este Aurora.

— Da, bineînţeles, şi nici n-am încercat asta. M-am consultat cu Preşedintele Adunării Legislative şi l-am convins să-mi acorde permisiunea de a te aduce aici. Aşa am reuşit să obţin o amânare a sentinţei. Ţi se va da o şansă să rezolvi misterul înainte ca eu să fiu judecat. Nu cred că îmi vor acorda o amânare foarte lungă.

— Deci, repet — Aurorienii ştiu, în general, că sunt aici şi îmi închipui că ştiu exact de ce sunt aici — că trebuie să rezolv misterul morţii lui Jander.

— Desigur. Ce alt motiv ar mai fi?

— Şi de când am coborât din nava care m-a adus aici, mă ţii sub pază strictă şi constantă, din cauză că duşmanii dumitale ar putea încerca să mă elimine — crezându-mă un fel de om-minune, care ar putea dezlega misterul într-un fel care te-ar plasa pe locul câştigătorului, chiar dacă toate împrejurările îmi sunt potrivnice.

— Mă tem şi de posibilitatea asta, da.

— Şi să presupunem că un oarecare, care nu vrea să vadă misterul dezlegat şi pe dumneata, dr. Fastolfe, achitat, ar reuşi să mă ucidă. Asta n-ar putea întoarce opinia în favoarea dumitale? Lumea n-ar putea crede că duşmanii dumitale au simţit că eşti, de fapt, nevinovat sau că s-au temut atât de mult de anchetă, încât au vrut să mă ucidă?

— Cam complicat raţionament, domnule Baley. Cred că, exploatată cum se cuvine, moartea dumitale ar putea fi folosită în acest scop, dar nu se va întâmpla aşa. Eşti apărat şi nu vei fi omorât.

— Dar de ce să fiu apărat, dr. Fastolfe? De ce să nu laşi să fiu ucis şi apoi să foloseşti moartea mea drept mijloc de a câştiga?

— Pentru că aş prefera să rămâi în viaţă şi să reuşeşti să-mi demonstrezi cu adevărat nevinovăţia.

— Dar ştii, cu siguranţă, spuse Baley, că nu pot demonstra nevinovăţia dumitale.

— Poate că poţi. Ai toate motivele. De asta depinde bunăstarea Pământului şi, după cum mi-ai spus, cariera dumitale.

— La ce bun motivul? Dacă mi-ai ordona să zbor dând din mâini şi mi-ai mai spune că, dacă nu reuşesc, voi fi omorât imediat prin tortură înceată şi că Pământul va fi aruncat în aer şi toată populaţia lui distrusă, aş avea o grămadă de motive să dau din aripi şi să zbor — şi totuşi să n-o pot face.

— Ştiu că şansele sunt mici, zise Fastolfe jenat.

— Ştii că ele nu există, spuse Baley cu violenţă, şi că numai moartea mea te poate salva.

— Atunci, nu voi fi salvat, deoarece am grijă ca duşmanii mei să nu ajungă la dumneata.

— Dar dumneata poţi ajunge la mine.

— Ce?

— M-am gândit, dr. Fastolfe, că dumneata însuţi ai putea să mă ucizi în aşa fel, încât să pară că a fost fapta duşmanilor dumitale. Atunci ai folosi moartea mea împotriva lor — şi că de asta m-ai adus pe Aurora.

O clipă, Fastolfe privi la Baley uşor surprins, iar apoi, într-un acces de furie brusc şi puternic, faţa i se înroşi şi i se strâmbă într-un rânjet. Înşfăcând de pe masă recipientul pentru mirodenii, îl ridică şi îşi coborî braţul pentru a-l azvârli în Baley.

Iar Baley, din cale-afară de surprins, abia reuşi să se tragă înapoi în scaun, ferindu-se.

Dacă Fastolfe acţionase repede, Daneel acţionase şi mai repede.

Lui Baley, care uitase de tot de existenţa lui Daneel, totul i se păru un salt confuz, un zgomot neclar, apoi Daneel stătea lângă dr. Fastolfe, într-o parte, ţinând în mână recipientul şi spunând: