Isaac Asimov - Roboţii de pe Aurora

— Nu trebuie să-ţi fie frică.

— Am putea încălca eticheta până acolo, încât să discutăm afaceri în timpul mesei, dr. Fastolfe? întrebă Baley. Nu trebuie să pierd timp fără rost.

— Sunt de acord cu acest punct de vedere. Vom vorbi, într-adevăr, despre afaceri şi cred că pot avea încredere în dumneata că nu vei spune nimănui nimic în legătură cu această abatere. N-aş vrea să fiu expulzat din societatea civilizată.

Chicoti, apoi spuse:

— Deşi n-ar trebui să râd. Nu e nimic de râs. Pierderea timpului e mai mult decât o simplă neplăcere. Ar putea foarte uşor să fie fatală.

Camera din care ieşi Baley era pentru musafiri: câteva scaune, un scrin cu sertare, ceva care aducea cu un pian, dar avea clape de alamă în locul claviaturii, câteva picturi abstracte pe pereţi, care păreau să tremure din cauza luminii. Podeaua era o tablă de şah în câteva nuanţe de maro, probabil ca să amintească de lemn şi, deşi avea ape ca şi cum ar fi fost lustruită de curând, nu era alunecoasă la mers.

Sufrageria, deşi avea aceeaşi podea, era cu totul altfel. Era o încăpere lungă, dreptunghiulară, supraîncărcată cu ornamente. Se aflau în ea şase mese mari, pătrate, de fapt module ce puteau fi asamblate în diverse moduri. Pe unul dintre pereţii scurţi se găsea un bar, cu sticle strălucind în multe culori, în faţa unei oglinzi arcuite, care părea să confere încăperii pe care o reflecta o întindere fără margini. De-a lungul celuilalt perete scurt erau patru nişe, în fiecare dintre ele aşteptând un robot.

Pe cei doi pereţi lungi erau mozaicuri în culori pastelate. Unul prezenta o scenă planetară, deşi Baley n-ar fi putut spune dacă era de pe Aurora, de pe altă planetă sau ceva absolut imaginar. Într-o parte se vedea un lan de grâu (sau ceva de genul ăsta) plin cu unelte agricole lucrate cu migală, toate comandate cu ajutorul roboţilor. Pe măsură ce înaintai cu privirea de-a lungul peretelui, apăreau aşezări umane împrăştiate, adunându-se, în cealaltă parte, în ceea ce Baley intui că este varianta de pe Aurora a unui Oraş.

Pe celălalt perete lung se vedea o imagine astronomică. O planetă alb-albastră, luminată de un soare îndepărtat, reflecta lumina în aşa fel încât, nici la o analiză foarte atentă, nu dispărea senzaţia de uşoară rotire. Stelele care o înconjurau, unele palide, altele strălucitoare, păreau să-si schimbe şi ele poziţia, deşi, dacă îţi fixai privirea doar pe câteva, ele păreau imobile.

Baley găsi că totul este încâlcit şi respingător.

Fastolfe spuse:

— O adevărată operă de artă, domnule Baley. Mult prea scumpă, totuşi, dar Fanya a vrut s-o aibă… Fanya este partenera mea actuală.

— Urmează să vină şi ea, dr. Fastolfe?

— Nu, domnule Baley. După cum am spus, vom fi doar noi. Am rugat-o să rămână în apartamentul ei. Nu vreau să cunoască problema pe care o avem. Sper că înţelegi.

— Da, desigur.

— Vino. Te rog să iei loc.

Pe una dintre mese erau aranjate farfurii, pahare şi tot felul de cuţite, unele necunoscute lui Baley. În mijloc se afla un cilindru înalt, oarecum conic, ca un pion de şah uriaş făcut din piatră cenuşie.

Aşezându-se, Baley nu rezistă şi-l atinse cu un deget.

Fastolfe zâmbi:

— E un recipient pentru mirodenii. Are o comandă simplă, care permite să cadă o cantitate fixă din oricare dintre cele douăsprezece condimente diferite, pe orice porţie de mâncare. Ca să procedezi cu el cum se cuvinte, îl iei şi faci nişte mişcări complicate, fără nici un sens în sine, dar care sunt mult apreciate de Aurorienii rafinaţi, ca simboluri ale graţiei şi delicateţei cu care trebuie să fie servite mâncărurile. Când eram mai tânăr, cu degetul mare şi cu încă două degete, puteam să execut „tripla mişcare” şi să scot sare când recipientul îmi lovea palma. Dacă aş încerca acum, aş risca foarte mult să sparg capul musafirilor mei. Sper că nu te superi dacă nu încerc.

— Te implor să nu încerci, dr. Fastolfe.

Un robot puse salata pe masă, altul aduse o tavă cu sucuri de fructe, al treilea aduse pâinea şi brânza, al patrulea aduse şerveţelele. Toţi lucrau în strânsă legătură unul cu celălalt; intrând şi ieşind fără să se ciocnească între ei sau fără vreun semn de dificultate. Baley îi privea uimit.

Fără să dea impresia unei înţelegeri anterioare, rămaseră câte unul pe fiecare latură a mesei. Păşiră înapoi la unison şi se întoarseră în nişele din peretele de la celălalt capăt al încăperii. Baley observă dintr-o dată că în cameră se aflau Daneel şi Giskard. Nu-l văzuse intrând. Aşteptau în două nişe ce apăruseră în peretele cu lanul de grâu. Daneel era mai aproape.

Fastolfe spuse:

— Acum, că au plecat…

Se opri şi dădu din cap cu tristeţe:

— Numai că n-au plecat. De obicei, se cuvine ca roboţii să iasă înainte de începerea mesei. Roboţii nu mănâncă, în timp ce fiinţele umane, da. Deci e normal ca cine mănâncă, să mănânce şi cine nu, să plece. Şi aşa s-a ajuns la încă un ritual. Ar fi de neimaginat să se mănânce înainte ca roboţii să iasă. În acest caz, totuşi…

— N-au ieşit, spuse Baley.

— Nu. Am simţit că siguranţa e mai importantă decât eticheta şi m-am gândit că, nefiind aurorian, n-o să te deranjeze.

Baley aşteptă ca Fastolfe să facă prima mişcare. Fastolfe ridică o furculiţă, Baley făcu la fel. Fastolfe se folosi de ea, mişcând-o încet şi permiţându-i lui Baley să observe clar ce făcea. Baley muşcă atent dintr-un crevete şi găsi că e delicios. Îi recunoscu gustul, care era ca al pastei de crevete fabricate pe Pământ, dar mult mai rafinat şi mai îmbietor. Mestecă încet si, pentru o vreme, în ciuda nerăbdării de a continua discuţia în timpul mesei, se gândi că e foarte nepotrivit să facă altceva, în loc să acorde toată atenţia mâncării.

De fapt, primul pas îl făcu Fastolfe:

— N-ar trebui să atacăm problema, domnule Baley? Baley simţi cum se înroşeşte uşor:

— Da. Neaparat. Îţi cer iertare. Mâncarea dumitale de pe Aurora m-a luat prin surprindere şi mi-a fost greu să mă mai gândesc şi la altceva… Problema asta, dr. Fastolfe, este de nivelul dumitale, nu-i aşa?

— De ce spui asta?

— Cineva a comis roboticidul într-un mod care cere multe cunoştinţe tehnice… după cum mi s-a spus.

— Roboticid? Ce termen amuzant, zâmbi Fastolfe. Desigur, înţeleg ce vrei să zici cu el… Ţi s-a spus bine; modul cere enorm de multe cunoştinţe tehnice.

— Şi numai dumneata aveai cunoştinţele tehnice pentru a-l comite… după cum mi s-a spus.

— Şi de data asta ţi s-a spus bine.

— Şi până şi dumneata recunoşti — de fapt, insişti — că numai dumneata puteai să-l aduci pe Jander în starea de degajare mentală.

— Susţin ceea ce este, la urma urmei, adevărul, domnule Baley. Nu mi-ar servi la nimic să mint, chiar dacă aş putea s-o fac. Se ştie că eu sunt cel mai reprezentativ robotician teoretician din toate cele Cincizeci de Lumi.

— Cu toate acestea, dr. Fastolfe, nu s-ar putea ca al doilea robotician teoretician eminent din toate Lumile — sau al treilea sau, chiar, al cincisprezecilea — să aibă îndemânarea necesară pentru a comite fapta? E într-adevăr nevoie de toate cunoştinţele celui mai bun?

Fastolfe spuse, liniştit:

— După părerea mea, e neaparat nevoie de toate cunoştinţele celui mai bun. Într-adevăr, tot după părerea mea, eu însumi aş fi putut comite fapta doar într-una din zilele mele bune. Ţine minte că toate capetele deştepte din robotică — inclusiv al meu — s-au străduit anume să proiecteze creiere pozitronice la care nu se poate produce degajarea mentală.