Isaac Asimov - Roboţii de pe Aurora

— N-ar trebui. Ceea ce, într-adevăr, mă deranjează este că nu sunt liber să fiu martor la aterizare. Aş vrea să ştiu lucrurile astea. Nu vreau să fiu închis şi privat de experienţă.

— Tocmai ai aflat, partenere Elijah, că natura experienţei nu se potriveşte cu temperamentul tău.

— Şi cum o să trec peste asta, Daneel? spuse el cu înverşunare. Ăsta nu e un motiv ca să fiu ţinut aici!

— Partenere Elijah, ţi-am explicat, deja, că eşti ţinut aici pentru propria-ţi siguranţă.

Baley dădu din cap cu evident dezgust:

— M-am gândit la asta şi cred că e o prostie. Şansele mele de a face ordine în afacerea asta încurcată sunt aşa de mici, cu toate restricţiile ce mi se impun şi cu problemele pe care le voi avea ca să înţeleg ceva despre Aurora, încât cred că nimeni cu mintea întreagă nu se va deranja să încerce a mă opri. Şi dacă ar face-o, de ce m-ar ataca pe mine personal? De ce să nu saboteze nava? Dacă ne închipuim că înfruntăm nişte ticăloşi fără scrupule, ăştia ar trebui să considere că distrugerea unei nave — cu oamenii de la bordul ei, cu tine şi cu Giskard, şi cu mine, bineînţeles — este o treabă profitabilă.

— De fapt, ne-am gândit la asta, partenere Elijah. Nava a fost studiată cu atenţie. Va fi detectat orice semn de sabotaj.

— Eşti sigur? Sută la sută sigur?

— Nu poţi fi absolut sigur în astfel de cazuri. Giskard şi cu mine suntem, totuşi, mulţumiţi la gândul că siguranţa este foarte mare şi că putem acţiona cu posibilităţi minime de dezastru.

— Şi dacă daţi greş?

Pe faţa lui Daneel trecu ceva ca o impresie de crispare, ca şi cum i s-ar fi cerut să se gândească la un lucru care venea în contradicţie cu funcţionarea normală a conexiunilor pozitronice din creierul lui. Spuse:

— Dar n-am dat greş.

— Nu poţi spune asta. Ne apropiem de aterizare şi e sigur că a sosit momentul de pericol. De fapt, acum nu e nevoie să fie sabotată nava. Eu sunt în pericol mai mare acum — chiar acum. Nu mă pot ascunde în camera asta, dacă trebuie să debarc pe Aurora. Va trebui să străbat nava şi să mă aflu în apropierea celorlalţi. Aţi luat măsuri ca aterizarea să fie sigură?

(Era răutăcios — lovea în Daneel inutil, fiindcă era iritat din cauza detenţiei îndelungate şi a umilinţei din momentul prăbuşirii.)

Dar Daneel spuse liniştit:

— Am luat, partenere Elijah. Şi, întâmplător, am aterizat. Acum stăm pe suprafaţa Aurorei.

Baley fu încurcat o clipă. Privi înnebunit în jur, dar nu era nimic de văzut, în afara unei camere închise, desigur. Nu simţise şi nu auzise nimic din cele descrise de Daneel. Nici acceleraţie, nici căldură, nici şuieratul vântului… Nu cumva Daneel adusese, din nou, vorba despre pericolul lui personal, ca să fie sigur că nu se va mai gândi la alte probleme neliniştitoare, dar minore?

Baley spuse:

— Şi totuşi, mai e coborârea de pe navă. Cum să fac, să nu fiu ţinta unor posibili duşmani?

Daneel păşi spre un perete şi atinse o pată de pe el. Peretele se desfăcu imediat în două, cele două jumătăţi îndepărtându-se una de alta. Baley se pomeni privind într-un tunel.

În clipa aceea Giskard intră în încăpere, din partea cealaltă, şi spuse:

— Domnule, noi trei vom parcurge tunelul de ieşire. Ceilalţi îl ţin sub observaţie de afară. La celălalt capăt al tunetului aşteaptă dr. Fastolfe.

— Am luat toate măsurile de prevedere, zise Daneel.

— Scuzele mele, Daneel… Giskard, murmură Baley.

Intră posac în tunelul de ieşire. Fiecare efort pe care îl făcea să se asigure că au fost luate măsuri de prevedere îi dădea certitudinea că aceste măsuri fuseseră considerate necesare.

Lui Baley îi plăcea să creadă că nu e un laş, dar se afla pe o planetă străină, fără să poată deosebi prietenii de duşmani, fără să poată găsi alinare în ceva apropiat (desigur, cu excepţia lui Daneel). În momentele hotărâtoare, se gândi înfiorat, nu va avea nici un adăpost care să-l încălzească şi să-i ofere mângâiere.

Dr. Han Fastolfe aştepta, într-adevăr, şi zâmbea. Era înalt şi subţire, avea părul castaniu-deschis, nu prea bogat, şi mai avea, deşigur, urechi. De urechi îşi aducea aminte Baley, chiar şi după trei ani. Urechi mari, depărtate de cap, care-l dădeau o înfăţişare uşor caraghioasă, o urâţenie simpatică. Urechile erau cele care îl făcuseră pe Baley să surâdă, mai degrabă decât salutul lui Fastolfe.

Baley se întrebă în treacăt dacă tehnologia medicală de pe Aurora nu stăpânea chirurgia plastică măcar atât cât era necesar pentru corectarea aspectului urât al acestor urechi. Dar se putea foarte bine ca lui Fastolfe să-i placă aspectul lor, aşa cum îi plăcea şi lui Baley (spre surprinderea lui). Despre o faţă care te face să zâmbeşti se poate oricând spune ceva.

Poate că Fastolfe ţinea să fie plăcut la prima vedere. Sau găsea că e bine să nu i se dea prea multă atenţie? Sau tocmai invers? Fastolfe spuse:

— Detectivul Elijah Baley. Îmi aduc bine aminte de dumneata, chiar dacă mă încăpăţânez să mă gândesc la dumneata ca şi cum ai avea înfăţişarea actorului care te-a interpretat.

Chipul lui Baley se posomorî:

— Dramatizarea asta de pe hiperunde mă urmăreşte, dr. Fastolfe. Dacă aş şti unde să mă ascund, ca să scap de ea…

— Nicăieri, spuse Fastolfe bine dispus. Este foarte normal. Aşa că, dacă nu-ţi place, o vom exclude din conversaţie chiar acum. N-o să mai pomenesc niciodată de ea. De acord?

— Mulţumesc.

Îi întinse mâna lui Fastolfe, cu spontaneitate calculată.

Fastolfe ezită vizibil. Apoi dădu mâna cu Baley, strângându-i-o cu prudenţă, şi nu pentru mult timp, spunând:

— Presupun că nu eşti un depozit ambulant de boli molipsitoare, domnule Baley.

Apoi zise cu tristeţe, privindu-si mâinile:

— Trebuie să recunosc, totuşi, că mâinile mi-au fost tratate cu o peliculă inertă, care nu e prea plăcută. Sunt creaţia temerilor absurde din societatea mea.

Baley dădu din umeri:

— Aşa suntem toţi. Mie nu-mi surâde gândul să ies în Exterior, adică în aer liber. De altfel, nu-mi surâde că a trebuit să vin pe Aurora în împrejurările de faţă.

— Îmi dau bine seama, domnule Baley. Am adus o maşină acoperită pentru dumneata şi, când vom ajunge la sediul meu, ne vom da toată silinţa să te ţinem, în continuare, în spaţiu închis.

— Mulţumesc, dar cred că în timpul şederii mele pe Aurora va trebui să ies, uneori, în Exterior. Sunt pregătit pentru asta… cât pot de bine.

— Înţeleg, dar îţi vom impune Exteriorul doar când va fi nevoie. Acum nu e cazul, aşa că te rog să fii de acord să-l evităm.

Maşina aştepta la umbra tunelului şi abia dacă se vedea Exteriorul când treceai din tunel în ea. Baley ştia că în spatele lui se aflau Daneel şi Giskard, diferiţi ca înfăţişare, dar la fel din punct de vedere al ţinutei demne şi al stării de expectativă — şi amândoi de un calm fără sfârşit.

Fastolfe deschise uşa din spate şi zise:

— Te rog să intri.

Baley intră. Repede şi uşor, Daneel intră după el, în timp ce Giskard intră pe partea cealaltă, efectiv simultan, cu o mişcare ce amintea de un dans bine sincronizat. Baley se trezi înghesuit între ei, fără a fi, însă, sufocat. De fapt, se bucură la gândul că între el şi Exterior, pe ambele părţi, se găsea consistenţa unor trupuri de roboţi.

Dar Exteriorul nu era nicăieri. Fastolfe se urcă pe locul din faţă şi, în timp ce uşa se închidea după el, geamurile deveniră mate şi o lumină blândă, artificială, se revărsă în interior. Fastolfe spuse: