Isaac Asimov - Roboţii de pe Aurora

— Eşti sigur de toate astea? Chiar sigur?

— Absolut.

— Şi susţii asta în public?

— Desigur. A existat o anchetă publică, dragul meu Pământean. Mi s-au pus întrebările pe care mi le pui dumneata acum şi am răspuns cu sinceritate. E un obicei Aurorian să procedezi astfel.

Baley spuse:

— Deocamdată nu pun la îndoială faptul că erai convins că răspunzi cu sinceritate. Dar n-ar fi fost posibil să te fi lăsat împins de mândria dumitale firească? Şi asta ar fi ceva tipic pentru Aurora, nu-l aşa?

— Vrei să spui că ambiţia mea de a fi considerat cel mai bun m-ar fi pus de bunăvoie într-o situaţie în care toată lumea ar fi fost silită să conchidă că eu l-am degajat mental pe Jander?

— Mi te închipui, într-un fel, mulţumit că ţi-ai distrus situaţia politică şi socială, cu condiţia ca reputaţia ştiinţifică să-ţi rămână intactă.

— Înţeleg. Ai un mod interesant de a gândi, domnule Baley. Mie nu mi-ar fi trecut prin cap aşa ceva. Dacă aş avea de ales între a recunoaşte că sunt al doilea eminent şi a recunoaşte că sunt vinovat de, ca să-ţi folosesc expresia, roboticid, îţi dai seama că l-aş accepta pe acesta din urmă cu bună ştiinţă.

— Nu, dr. Fastolfe, nu doresc să prezint problema atât de simplist. Nu s-ar putea să te amăgeşti singur că eşti cel mai mare robotician, că n-ai rival, agăţându-te cu orice chip de asta, pentru că în subconştient — în subconştient, dr. Fastolfe — îţi dai seama că, de fapt, eşti întrecut, sau ai fost deja întrecut, de alţii.

Fastolfe râse, dar în râsul lui se simţea enervare:

— Nu chiar aşa, domnule Baley. Complet greşit.

— Gândeşte-te, dr. Fastolfe! Eşti sigur că nici unul dintre colegii dumitale roboticieni nu te poate ajunge ca inteligentă?

— Sunt doar câţiva în stare să se ocupe de roboţii cu înfăţişare umană. Construirea lui Daneel a creat, de fapt, o profesie nouă, pentru care nici măcar nu există nume — poate umanoformişti. Dintre roboticienii teoreticieni de pe Aurora, nici unul, cu excepţia mea, nu înţelege funcţionarea creierului pozitronic al lui Daneel. Dr. Sarton o înţelegea, dar el e mort — şi n-o înţelegea atât de bine ca mine. Teoria de bază este a mea.

— Se poate să fi fost a dumitale la început, dar sigur nu poţi pretinde dreptul de proprietate exclusivă. N-a învăţat nimeni teoria? Fastolfe dădu cu putere din cap:

— Nici unul. N-am învăţat pe nimeni şi desfid orice alt robotician în viaţă care a dezvoltat teoria pe cont propriu.

Baley spuse, cu un început de iritare:

— Nu s-ar putea să existe un tânăr, abia ieşit de pe băncile universităţii, mai deştept decât îşi închipuie alţii, care…

— Nu, domnule Baley, nu. L-aş fi cunoscut pe un asemenea tânăr. Ar fi trecut prin laboratoarele mele. Ar fi lucrat cu mine. Deocamdată, un asemenea tânăr nu există. Va exista, cândva; poate vor exista mulţi. Deocamdată, nici unul!

— Deci, dacă mori, ştiinţa moare cu dumneata?

— Am doar o sută şaizeci şi cinci de ani. Sunt ani metrici, desigur, aşa că fac numai o sută douăzeci şi patru de ani Pământeni, mai mult sau mai puţin. După standardele Aurorei sunt, încă, destul de tânăr şi, din punct de vedere medical, am motive să cred că n-am ajuns încă la jumătatea vieţii. Nu e chiar neobişnuit să ajungi la vârsta de patru sute de ani — ani metrici. Mai am, încă, destul timp să învăţ pe cineva.

Terminaseră de mâncat, dar nici unul nu pleca de la masă. Nici vreun robot nu se apropia ca s-o strângă. Parcă ar fi încremenit în timpul discuţiei.

Baley îşi îngustă ochii şi spuse:

— Dr. Fastolfe, acum doi ani am fost pe Solaria. Acolo am avut impresia că Solarienii erau, în ansamblu, cei mai înzestraţi roboticieni din toate Lumile.

— În ansamblu, probabil că aşa este.

— Şi nici unul din ei n-ar fi putut comite fapta?

— Nici unul, domnule Baley. Îndemânarea lor este pentru roboţi care nu sunt, în cel mai bun caz, mai avansaţi decât bietul meu Giskard, în care am atâta încredere. Solarienii nu cunosc nimic despre construcţia roboţilor cu înfăţişare umană.

— De unde ştii atât de bine?

— Deoarece ai fost pe Solaria, domnule Baley, ştii foarte bine că Solarienii se pot apropia unul de celălalt doar cu foarte mare greutate, că ei comunică prin imagini tridimensionale — cu excepţia cazurilor în care este absolut necesar contactul sexual. Crezi că vreunul dintre ei ar visa să proiecteze un robot atât de uman ca aspect; care le-ar provoca nevroze? Ar evita într-atât orice posibilă apropiere de el, dat fiind că ar părea prea uman, încât nu i-ar găsi nici o întrebuinţare acceptabilă.

— Nu s-ar putea ca, pe ici pe colo, vreun Solarian să manifeste o toleranţă surprinzătoare faţă de corpul omenesc? De unde poţi şti?

— Chiar dacă vreun Solarian ar putea, ceea ce nu neg, anul ăsta nu sunt Solarieni pe Aurora.

— Nici unul?

— Nici unul! Nu le place să vină în contact nici cu Aurorienii şi, cu excepţia problemelor urgente, nici unul nu vrea să vină aici — sau în oricare altă Lume. Chiar şi în cazul problemelor urgente, nu depăşesc orbita şi discută cu noi doar prin comunicaţii electronice.

— În acest caz, spuse Baley, dacă eşti — de drept şi de fapt — singura persoană din toate Lumile care ar fi putut face asta, l-ai omorât pe Jander?

Fastolfe zise:

— Nu cred că Daneel nu ţi-a spus că am negat acest lucru.

— Da, mi-a spus, dar vreau s-o aud de la dumneata.

Fastolfe îşi încrucişă braţele şi se încruntă. Vorbi printre dinţii încleştaţi:

— Atunci, să ţi-o spun. N-am făcut asta.

Baley dădu din cap:

— Cred că dumneata crezi ce spui.

— Da. Şi chiar foarte sincer. Spun adevărul. Nu l-am omorât pe Jander.

— Dar dacă dumneata n-ai făcut-o, şi nimeni altcineva n-ar fi avut cum s-o facă, atunci… Dar stai. Poate că fac o presupunere neîntemeiată. Jander e într-adevăr mort, sau am fost adus aici prin înşelăciune?

— Robotul e într-adevăr distrus. Va fi cât se poate de posibil să ţi-l arăt, dacă Adunarea Legislativă nu-mi împiedică accesul la el înainte de sfârşitul zilei, ceea ce nu cred că va face.

— În acest caz, dacă dumneata n-ai făcut-o, şi dacă nimeni altcineva n-ar fi putut s-o facă, şi dacă robotul este de fapt mort — cine a comis crima?

Fastolfe oftă:

— Sunt sigur că Daneel ţi-a spus ce am susţinut la anchetă, dar vrei s-o auzi din gura mea.

— Chiar aşa, dr. Fastolfe.

— Ei bine, atunci, nimeni n-a comis crima. A avut loc un accident spontan în circuitul pozitronic, de-a lungul conexiunilor cerebrale, care a provocat degajarea mentală la Jander.

— E posibil aşa ceva?

— Nu, nu este. E imposibil, dar dacă eu n-am făcut-o, atunci ăsta e singurul lucru care s-ar fi putut întâmpla.

— Nu s-ar putea susţine că e şi mai posibil ca dumneata să minţi, decât că s-a produs o degajare mentală spontană?

— Mulţi chiar aşa spun. Dar, din întâmplare, eu ştiu că nu am făcut-o şi asta înseamnă că accidentul spontan e singura posibilitate care rămâne.

— Şi dumneata ai cerut ca eu să vin aici ca să-mi demonstrezi, să-mi dovedeşti, că, de fapt, a avut loc accidentul spontan?

— Da.

— Dar cum să dovedeşti accidentul spontan? Se pare că, dacă-l dovedesc, te salvează pe dumneata, Pământul şi pe mine însumi.

— În ordinea crescândă a importanţei, domnule Baley? Baley păru încurcat: