Isaac Asimov - Roboţii de pe Aurora

— De obicei nu conduc aşa, domnule Baley, dar nu mă deranjează şi s-ar putea să ţi se pară mai plăcut. Maşina este complet computerizată, ştie unde să meargă şi se poate descurca în orice situaţie de obstrucţie sau de urgenţă. Nu trebuie să ne amestecăm deloc.

Abia se simţea o uşoară acceleraţie şi o senzaţie vagă, aproape imperceptibilă, de mişcare.

Fastolfe zise:

— Acesta este un pasaj ferit, domnule Baley. Am avut mult de furcă până m-am asigurat că extrem de puţină lume va şti că eşti în această maşină, şi e sigur că nu vei fi observat în ea. Drumul cu maşina, care merge pe jeturi de aer, nu va dura mult, de fapt, dar, dacă vrei, poţi profita de ocazie ca să te odihneşti. Acum eşti în siguranţă.

— Vorbeşti, spuse Baley, de parcă ai crede că sunt în pericol. Pe navă am fost protejat până la detenţiune… şi acum la fel.

Baley privi în jur, la interiorul mic şi strâmt al maşinii, înconjurat fiind de carcasa metalică şi de geamurile opace, fără a mai vorbi de scheletul metalic al celor doi roboţi.

Fastolfe râse uşor:

— Exagerez, ştiu, dar pe Aurora pasiunile se dezlănţuie repede. Ai sosit aici în vremuri de criză pentru noi şi ar fi mai bine să par caraghios pentru că exagerez, decât să trec prin riscurile îngrozitoare pe care le atrage subestimarea.

Baley spuse:

— Cred că înţelegi, dr. Fastolfe, că eşecul meu aici ar fi o lovitură pentru Pământ.

— Înţeleg foarte bine. Sunt la fel de hotărât ca şi dumneata să previn orice eşec. Crede-mă.

— Te cred. Mai mult, eşecul meu aici, indiferent de motiv, ar însemna şi dezastrul meu personal şi profesional pe Pământ.

Fastolfe se răsuci în scaunul său ca să-l privească pe Baley cu o expresie uimită:

— Zău? N-ar fi normal.

— Sunt de acord, dădu Baley din umeri, dar aşa se va întâmpla. Voi deveni ţinta evidentă pentru o conducere disperată a Pământului.

— Nu la asta m-am gândit când te-am cerut pe dumneata, domnule Baley. Poţi fi sigur că voi face tot ce-mi stă în puţinţă. Deşi, cu toată sinceritatea — privi într-o parte — va fi destul de puţin, dacă pierdem.

— Ştiu, zise Baley cu asprime.

Se lăsă pe spate pe tapiţeria moale şi închise ochii. Mişcarea maşinii nu era decât un legănat blând, dar Baley nu dormea. De fapt, cugeta adânc.

Baley nu luă contact cu Exteriorul nici la celălalt capăt al călătoriei. Când coborî din vehiculul portant, se afla într-un garaj subteran, fiind dus cu un lift mic la nivelul solului (după cum reieşi mai târziu).

Fu condus într-o cameră însorită şi se trase puţin înapoi când trecu prin razele directe ale soarelui (da, cam portocalii).

Fastolfe observă. Spuse:

— Ferestrele nu pot fi opacizate, dar pot fi acoperite. Dacă vrei, le acopăr. De fapt, ar fi trebuit să-mi dau seama…

— Nu-i nevoie, spuse Baley morocănos. O să stau cu spatele. Trebuie să mă obişnuiesc.

— Cum vrei, dar să-mi spui când nu-ţi mai place. Domnule Baley, aici, în această parte a Aurorei, este aproape miezul zilei. Nu-ţi cunosc programul personal de pe navă. Dacă ai stat treaz multe ore şi vrei să dormi, nu-i nici o problemă. Dacă nu ţi-e foame, nu-i nevoie să mănânci. Oricum, dacă doreşti, eşti binevenit să iei masa de prânz cu mine, peste scurt timp.

— Din întâmplare, asta se potriveşte foarte bine cu programul meu.

— Excelent. Îţi aduc aminte că ziua noastră este cu aproape şapte la sută mai scurtă decât cea a Pământului. Asta n-ar trebui să-ţi producă prea multe probleme cu bioritmul, dar dacă da, atunci vom căuta să ne adaptăm la nevoile dumitale.

— Mulţumesc.

— În fine… nu prea ştiu care ar fi preferinţele dumitale culinare.

— O să încerc să mănânc tot ce mi se pune în farfurie.

— Oricum, nu mă voi simţi jenat dacă ceva ţi se va părea… indigest.

— Mulţumesc.

— Şi nu te superi dacă Daneel şi Giskard stau cu noi?

Baley zâmbi abia schiţat:

— Vor mânca şi ei?

Fastolfe nu zâmbi. Răspunse cu seriozitate:

— Nu, dar vreau să stea tot timpul cu dumneata.

— Tot mai sunt în pericol? Chiar şi aici?

— N-am încredere totală în nimic. Chiar şi aici.

Intră un robot:

— Domnule, gustarea e servită.

— Foarte bine, Faber, încuviinţă Fastolfe. Ne vom aşeza la masă în câteva clipe.

— Câţi roboţi ai? întrebă Baley.

— Doar câţiva. Nu am ajuns la nivelul de pe Solaria, de zece mii de roboţi la o fiinţă umană, dar am mai mulţi decât cifra medie — cincizeci şi şapte. Casa e mare şi îmi serveşte atât drept birou, cât şi ca atelier. Pe urmă, soţia mea — atunci când am una — trebuie să aibă suficient spaţiu să se izoleze de munca mea într-o aripă aparte şi trebuie să fie servită separat.

— Ei bine, având cincizeci şi şapte de roboţi, îmi închipui că poţi împrumuta doi. Mă simt mai puţin vinovat că a trebuit să-l trimiţi pe Daneel şi Giskard să mă însoţească spre Aurora.

— N-a fost o alegere întâmplătoare, te asigur, domnule Baley. Giskard este majordomul meu şi mâna mea dreaptă. Este cu mine de când am devenit adult.

— Totuşi, l-ai trimis în călătorie să mă însoţească pe mine. Sunt onorat, spuse Baley.

— Asta arată cât de important eşti, domnule Baley. Giskard este cel mai vrednic de încredere dintre roboţii mei, puternic şi îndrăzneţ. Baley îşi îndreptă privirea înspre Daneel şi Fastolfe adăugă:

— Nu-l includ în aceste calcule pe prietenul meu Daneel. El nu este sluga mea, ci o realizare de care am slăbiciunea să fiu foarte mândru. Este primul din categoria lui şi, în timp ce dr. Roj Nemennuh Sarton a fost proiectantul şi modelul lui, cel care…

Se opri, din delicateţe, dar Baley dădu repezit din cap şi spuse:

— Înţeleg.

Nu era nevoie ca fraza referitoare la omorârea lui Sarton pe Pământ să fie terminată.

— În timp ce Sarton a supravegheat construcţia efectivă, continuă Fastolfe, calculele mele teoretice l-au făcut posibil pe Daneel.

Fastolfe zâmbi înspre Daneel, care înclină capul în semn de confirmare.

Baley spuse:

— A mai fost şi Jander.

Fastolfe dădu din cap şi se posomorî:

— Da. Poate ar fi trebuit să-l ţin cu mine, aşa cum fac cu Daneel. Dar era al doilea robot al meu cu aspect uman şi asta înseamnă ceva. Primul meu născut, ca să spun aşa, este Daneel un caz special.

— Şi acum nu mai construieşti roboţi cu aspect uman?

— Nu. Dar hai, spuse Fastolfe, frecându-şi mâinile. Trebuie să ne luăm gustarea. Nu cred, domnule Baley, că populaţia de pe Pământ este obişnuită cu ceea ce eu numesc hrană naturală. Avem salată de crevete, cu pâine şi brânză, lapte, dacă vrei, sau orice suc de fructe îţi place. Totul este foarte simplu. La desert, îngheţată.

— Toate sunt mâncăruri tradiţionale pe Pământ, spuse Baley, care există acum, în forma lor organică, doar în literatura veche.

— Nici una nu este foarte obişnuită aici, pe Aurora, dar m-am gândit că n-avea rost să-ţi ofer felurile noastre, cu mâncăruri şi condimente din speciile de pe Aurora. Gustul ar fi trebuit format. Se ridică:

— Te rog să vii cu mine, domnule Baley. Vom fi doar noi doi şi nu vom ţine seama de etichetă, nici nu ne vom deda unor ritualuri inutile în timpul mesei.

— Mulţumesc, zise Baley. Primesc asta ca pe o favoare. Am înlăturat plictiseala călătoriei până aici vizionând destul de multe materiale referitoare la Aurora şi ştiu că regulile de politeţe prevăd multe situaţii legate de o masă oficială, încât mi-ar fi şi frică.