Isaac Asimov - Roboţii de pe Aurora

— Desigur că roboţii dumitale ştiau că eşti aici şi ar putea depune mărturie.

— Sigur că ştiau, dar nu pot să depună mărturie în nici un sens legal şi în acea zi Fanya era plecată cu treburi de-ale ei.

— Apropo, Fanya îţi împărtăşeşte cunoştinţele despre robotică?

Fastolfe zâmbi strâmb:

— Ştie mai puţin decât dumneata… În afară de asta, nu cunoaşte nici una dintre probleme noastre.

— De ce nu?

Era clar că răbdarea lui Fastolfe se apropia de sfârşit:

— Dragul meu domn Baley, aici n-a fost vorba despre un atac fizic de aproape, cum a fost recentul meu atac simulat asupra dumitale. Ceea ce i s-a întâmplat lui Jander nu cerea prezenta mea fizică. Se întâmplă că, deşi nu se afla departe de locuinţa mea din punct de vedere geografic, Jander nu era departe, dar n-ar fi contat dacă se afla pe cealaltă parte a Aurorei. Oricând aş fi putut ajunge la el pe cale electronică şi, prin ordinele pe care i le-aş fi dat şi reacţiile pe care le-aş fi obţinut, i-aş fi putut provoca degajarea mentală. În ceea ce priveşte timpul, pasul hotărâtor nici n-ar fi avut nevoie de prea mult…

Baley spuse brusc:

— Deci este un proces scurt, unul la care oricine ar putea ajunge din întâmplare, făcând ceva perfect obişnuit?

— Nu! zise Fastolfe. Pentru numele Aurorei, Pământeanule, lasă-mă să vorbesc. Ţi-am mai spus că lucrurile nu stau aşa. Inducerea degajării mentale la Jander ar fi fost un proces îndelungat, complicat şi întortocheat, care ar fi cerut cea mai mare înţelegere şi deşteptăciune, şi n-ar fi putut fi realizat de nimeni accidental, fără un lanţ de coincidenţe incredibile. Sunt mult mai puţine şanse de accidente pe această cale extraordinar de complicată, decât de degajare mentală spontană, dacă explicaţia mea matematică ar fi acceptată.

Totuşi, dacă eu aş fi dorit să induc degajarea mentală, aş fi provocat modificări şi reacţii cu grijă, puţin câte puţin, timp de săptămâni, luni, chiar ani, până ce l-aş fi adus pe Jander în pragul distrugerii. Şi nicicând, în acest timp, n-ar fi arătat că e în pragul catastrofei, aşa cum dumneata te poţi apropia tot mai mult de prăpastie, pe întuneric, şi totuşi să nu simţi că-ţi fuge pământul de sub picioare, nici chiar pe buza ei. Odată adus pe marginea prăpastiei, o singură observaţie de-a mea l-ar arunca în gol. Acest ultim pas ar dura doar o clipă. Înţelegi?

Baley îşi strânse buzele. N-avea rost să încerce să-şi ascundă dezamăgirea:

— Deci, pe scurt, aveai ocazia.

— Oricine ar fi avut ocazia. Oricine de pe Aurora, cu condiţia ca el sau ea să fi avut priceperea necesară.

— Şi numai dumneata aveai priceperea necesară.

— Mă tem că da.

— Ceea ce ne duce la motiv, dr. Fastolfe.

— Ah.

— Din asta am putea dovedi nevinovăţia. Aceşti roboţii cu aspect uman sunt, toţi, ai dumitale. Se bazează pe teoria dumitale şi ai fost implicat în construirea lor în fiecare clipă, chiar dacă dr. Sarton a supravegheat această construire. Ei există datorită dumitale şi numai datorită dumitale. Ai vorbit despre Daneel ca despre „primul născut” al dumitale. Ei sunt creaţiile dumitale, copiii dumitale, dobândirea nemuririi dumitale.

(Baley simţea că devine tot mai convingător şi se imagină, pentru o clipă, adresându-se unui Consiliu de Anchetă.)

— Pentru numele Pământului — sau al Aurorei, mai degrabă — pentru numele Aurorei, de ce ţi-ai distruge această muncă? De ce ai nimici o viaţă pe care ai făurit-o printr-un miracol al efortului intelectual?

Fastolfe păru amuzat şi trist, în acelaşi timp:

— Păi, domnule Baley, nu ştii chiar nimic. De unde ai scos-o că teoria mea a fost rezultatul unui miracol al efortului intelectual? Ar fi putut fi prelungirea plictisitoare a unei ecuaţii, pe care oricine era în stare s-o facă, dar pe care nimeni nu s-a deranjat s-o termine până la mine.

— Nu cred, zise Baley, căutând să se liniştească. Dacă nimeni în afară de dumneata nu poate înţelege creierul unui robot cu aspect uman destul de bine ca să-l distrugă, cred că e posibil ca nimeni în afara dumitale să nu-l înţeleagă destul de bine ca să-l creeze. Poţi nega asta?

— Nu, nu neg asta, dădu Fastolfe din cap. Şi totuşi, domnule Baley — chipul i se posomorî mai mult ca niciodată de când se întâlniseră — analiza dumitale minuţioasă nu reuşeşte decât să înrăutăţească şi mai mult lucrurile. Am hotărât deja că numai eu am mijloacele şi ocazia. Din întâmplare, am şi un motiv — cel mai bun motiv din lume — şi duşmanii mei ştiu asta. Pentru numele Pământului deci, ca să te citez, sau al Aurorei sau al oricui, avem de gând să dovedim că n-am făcut-o eu?

Baley se încruntă furios. Păşi grăbit înspre colţul încăperii, de parcă ar fi căutat adăpost. Apoi se întoarse brusc şi spuse tăios:

— Dr. Fastolfe, mi se pare mie că îţi cam place să mă încurci.

Fastolfe dădu din umeri:

— Nu-mi place. Îţi prezint doar problema aşa cum este. Bietul Jander a murit de moarte robotică din cauza unui simplu accident pozitronic. Deoarece ştiu că n-am avut nici un amestec, ştiu că asta trebuie să fie. Totuşi, nimeni altcineva nu poate fi sigur că sunt nevinovat şi toate dovezile indirecte duc la mine, aşa că trebuie să înfruntăm acest lucru direct atunci când vom hotărî, dacă se poate spune aşa ceva, ce putem face.

Baley zise:

— Păi, hai atunci să cercetăm motivul dumitale. Ceea ce dumitale ţi se pare un motiv nemaipomenit s-ar putea să nu fie deloc aşa ceva.

— Mă îndoiesc. Nu sunt prost, domnule Baley.

— Poate că nici nu eşti în măsură să fii judecătorul dumitale şi al motivelor dumitale. Uneori oamenii nu sunt. Poate că o iei în tragic cine ştie de ce.

— Nu cred.

— Atunci, spune-mi motivul dumitale. Care este? Spune-mi!

— Nu mă lua aşa de repede, domnule Baley. Nu e deloc uşor de explicat… Poţi veni până afară cu mine?

Baley privi iute spre fereastră. Afară?

Soarele coborâse pe cer şi, din cauza asta, camera era mai însorită. Ezită, apoi vorbi mai tare decât trebuia:

— Da, pot!

— Grozav, spuse Fastolfe, adăugând ceva mai prietenos: Dar poate că mai întâi vrei să treci pe la Personală.

Baley se gândi o clipă. Nu simţea nici o nevoie imediată, dar nu ştia ce-l aştepta în Exterior, cât de mult trebuia să rămână acolo, ce posibilităţi avea sau nu acolo. Mai ales, nu ştia obiceiurile de pe Aurora în această privinţă şi nu-şi amintea nimic din filmele-cărţi vizionate pe navă care să-l lumineze în această privinţă. Poate că era mai sigur să aprobe orice sugestie din partea gazdei.

— Mulţumesc, spuse, îmi convine foarte mult.

Fastolfe încuviinţă:

— Daneel, spuse, condu-l pe domnul Baley la Personala Musafirilor.

— Partenere Elijah, vrei să vii cu mine? întrebă Daneel.

Când intrară amândoi în încăperea alăturată, Baley spuse:

— Îmi pare rău, Daneel, că n-ai luat parte la conversaţia dintre mine şi dr. Fastolfe.

— N-ar fi fost corect, partenere Elijah. Când mi-ai pus o întrebare directă, ţi-am răspuns, dar n-am fost invitat să particip la toată discuţia.

— Aş fi formulat invitaţia, Daneel, dacă n-aş fi fost constrâns de faptul că sunt musafir. M-am gândit că n-ar fi bine să iau iniţiativa în această privinţă.

— Înţeleg… Aceasta este Personala Musafirilor, partenere Elijah. Uşa se va deschide la o atingere a mâinii tale pe orice punct al ei, dacă încăperea nu este ocupată.