Arkadi Strugațki - Orașul damnat

În față îl izbiră arșița străzii ce nu izbutise să se răcească, gazele de eșapament înecăcioase, putoarea grețoasă de ulei încins. În lumina prăfoasă a farului mobil, oameni bărboși, așezați direct pe caldarâm, scurmau alene cu lingurile în gamele și castroane. Toți erau desculți și aproape toți erau dezbrăcați până la brâu. Corpurile albe, asudate luceau, iar chipurile păreau negre, și palmele brațelor erau negre, de parcă toate erau în mănuși. Andrei descoperi brusc că nu recunoaște pe nici unul dintre ei. O turmă de maimuțe goale, necunoscute… În cercul de lumină intră sergentul Vogel, ținând în mână un ceainic uriaș de aluminiu, și maimuțele începură numaidecât să se miște, să se agite, să se bâțâie, întinzând cănițele spre ceainic. Dând la o parte cănițele cu mâna liberă, sergentul începu să urle, dar, din pricina zgomotului de motor, aproape că nu auzea.

Andrei se întoarse la masă, dintr-o mișcare săltă capacul lăzii și scoase jurnalul și rapoartele de ieri. Din tavan mai căzu o bucată de tencuială pe masă. Andrei privi în sus. Camera era foarte înaltă — vreo patru metri, poate chiar cinci. Tavanul ornamentat era căzut din loc în loc și se vedea șindrila, care îți redeștepta amintirile dulci despre prăjiturile de casă cu magiun, servite cu o mare cantitate de ceai excelent pregătit, din pahare subțiri, transparente. Cu lămâie. Sau puteai pur și simplu să iei un pahar gol și să-ți iei de la bucătărie apă curată și rece, după pofta inimii…

Andrei clătină din cap, se ridică din nou și, traversând camera de-a curmezișul, se opri în fața unui uriaș dulap de cărți. Geamuri la ușițe nu erau, și nici cărți nu erau — doar rafturile goale pline de praf. Andrei știa acest lucru, totuși le mai cercetă încă o dată și chiar cotrobăi cu mâna prin colțurile întunecate.

Camera, trebuie spus, se păstrase destul de bine. Erau două fotolii bune și încă unul cu fundul rupt — cândva somptuos, tapisat cu piele gofrată. Lângă peretele de vizavi de fereastră se aliniau câteva scaune, iar în mijlocul camerei se afla o măsuță cu picioare scurte, iar pe măsuță — o vază mică de cristal cu ceva negru și uscat înăuntru. Tapetul se dezlipise de pe pereți, iar din loc în loc căzuse definitiv, parchetul se uscase și se umflase, însă, cu toate acestea, se afla într-o stare foarte bună — destul de curând aici mai locuiau oameni, cu vreo zece ani în urmă nu mai mult.

Pentru prima dată de la kilometrul cinci sute, Andrei vedea o casă atât de bine păstrată.

După mulți kilometri de cartiere arse până la temelie, transformate într-un pustiu negru, carbonizat; după mulți kilometri de ruine compacte, năpădite de ciulini maronii, dintre care se înălțau cutii multietajate pustii, clătinându-se de vechime, cu acoperișurile de mult prăbușite; după mulți și mulți kilometri de maidane presărate cu case din bârne putrede, fără acoperișuri, unde întreaga treaptă se vedea din drumul de la Zidul Galben spre răsărit și până la marginea prăpastiei la apus — după toate acestea, aici începeau din nou cartiere aproape întregi, drumul pavat cu piatră și, poate, undeva erau și oameni — în orice caz, colonelul a poruncit să se dubleze santinelele.

Interesant, ce-o fi făcând colonelul? Bătrânul cam slăbise în ultima vreme. De fapt, în ultima vreme, toți slăbiseră. S-a nimerit foarte bine că tocmai acum, pentru

prima dată. după douăsprezece zile, vor înnopta sub un acoperiș, nu sub cerul liber. Dacă ar fi găsit apă aici — puteau să facă un popas mai lung. Se pare însă că nici aici n-o să fie apă. În orice caz, Izea spune că nu trebuie să contăm pe apă. Din toată turma de aici, singurii cu scaun la cap sunt Izea și colonelul…

Răsună un ciocănit în ușă, abia auzit prin zgomotul motorului. Andrei se întoarse grăbit la loc, își puse scurta pe umeri și, deschizând jurnalul, strigă:

— Da!

Nu era decât Dugan — uscățiv, bătrân, aidoma colonelului său, foarte bine bărbierit, curat, încheiat la toți nasturii.

— Îmi permiteți să strâng, sir? strigă el.

Andrei aprobă din cap. Doamne, își zise el. Câte eforturi trebuie să depui ca se te respecți în mizeria de aici… și doar el nu e ofițer, nici măcar sergent — ordonanță și nimic mai mult. Lacheu.

— Ce face colonelul? întrebă el.

— Mă iertați, sir? zise Dugan, cu vasele murdare în mâini, încremeni și întoarse spre Andrei o ureche lungă, cartilaginoasă.

— Cum se simte colonelul?! strigă Andrei, și în aceeași clipă motorul de sub fereastră amuți.

— Colonelul bea ceai! urlă Dugan în liniștea care se lăsase și, numaidecât, fâstâcindu-se, adăugă, coborând vocea: lertați-mă, sir. Colonelul se simte satisfăcător. A cinat, iar acum bea ceai.

— Mai porunciți ceva, sir? întrebă Dugan.

— Nu, mulțumesc, spuse Andrei.

Când Dugan ieși, Andrei se apucă, în sfârșit, de rapoartele de ieri. Ieri n-a izbutit să scrie nimic. L-a chinuit atât de rău diareea, încât abia a putut rezista până la sfârșitul raportului de seară, iar pe urmă — jumătate din noapte n-a fost om, a stat pe vine în mijlocul drumului cu târtița goală spre tabără, privind încordat și ascultând întunericul nopții, cu pistolul într-o mână și cu lanterna în alta.

„Ziua a 28-a”, caligrafie el pe o pagină curată și sublinie cu două linii groase. Pe urmă luă raportul lui Kehada.

„S-au parcurs 28 km, scrise el. Înălțimea soarelui 630 51′ 113″.2 (km 979). Temperatura medie la umbră +23 °C, la soare +31 °C. Vântul 2,5 m/sec. Umiditatea 0,42. Gravitația 0,998. S-a forat la km 979, 981 și 986. Apă nu există. Consumul de combustibil…”

Luă raportul lui Ellisower, cu urme de degete murdare, și multă vreme îi trebui să deslușească scrisul aproape indescifrabil.

„Consumul de combustibil 1,32 rații. Rest la sfârșitul zilei a 28-a — 3 200 kg. Starea motoarelor: Nr. 1 —satisfăcătoare; Nr. 2 — două bolțuri uzate și ceva la cilindri…”

Ce anume se întâmplase cu cilindrii, Andrei nu izbuti să descifreze, cu toate că duse hârtia foarte aproape de flacăra lămpii.

„Starea personalului: starea fizică — aproape toți au rosături la picioare, nu încetează diareea generală, lui Permiak și Palotti li se agravează erupția de pe umeri. Evenimente deosebite nu au avut loc. S-au arătat de două ori lupi-rechini, au fost alungați cu focuri de armă. Consumul de muniții 12 cartușe. Consumul de apă 40 1. Rest la sfârșitul zilei a 28-a — 1100 kg. Consumul de alimente 20 de rații. Rest la sfârșitul zilei a 28-a — 730 rații…”

Afară scoase un țipăt pătrunzător Mâmra, nechezară gâtlejuri afumate cu tutun. Andrei înălță capul, ascultând. Dracu’ știe, își zise el. Poate nu-i rău că ea s-a agățat și se ține după noi. Oricum ar fi — pentru băieți e o distracție… Numai că în ultima vreme au cam început să se bată pentru ea.

Cineva bătu din nou la ușă.

— Intră, spuse Andrei nemulțumit.

Și intră Sergentul Vogel — o matahală cu fața roșie, cu pete mari, negre de sudoare la subsuoară.

— Sergentul Vogel cere permisiunea să se adreseze domnului consilier! behăi el, cu palmele lipite de coapse și coatele depărtate.

— Te ascult, sergent, spuse Andrei. Sergentul se uită pieziș spre fereastră.

— Cer permisiunea să vă vorbesc confidențial, rosti el, coborând vocea.

Asta-i ceva nou, își zise Andrei cu o senzație neplăcută.

— Ia loc, zise el.

Sergentul se apropie de masă în vârful picioarelor, se așeză pe marginea fotoliului și se aplecă spre Andrei.