Dan Brown - Conspiraţia

Obiectul cu pricina era un avion de vânătoare negru, cu un aspect înfricoşător. Era aeronava cu cea mai aerodinamică formă pe care ea o văzuse vreodată.

— Glumeşti, mai reuşi Rachel să îngaime.

— E o reacţie obişnuită, doa'nă, dar să ştiţi că F-l4 Tomcat Split-tail este un avion cu performanţe excelente.

"E o racheta cu aripi."

Pilotul o conduse spre aeronavă. Îi făcu semn înspre carlinga cu două locuri.

— Veţi sta în spate.

— Zău? îi rânji Rachel. Şi eu care credeam că vrei să pilotez.

După ce îmbrăcă peste haine un costum de zbor protejat termic, Rachel se trezi, aproape fără voie, urcând în carlingă. Se aşeză cu greu pe scaunul îngust.

— E clar că NASA nu dispune de piloţi cu fundul mare, zise ea.

Pilotul îi zâmbi şi o ajută să îşi pună centurile de siguranţă. După aceea, îi fixă o cască de zbor.

— O să zburăm destul de sus, rosti el. O să aveţi nevoie de oxigen.

Zicând astea, scoase o mască de oxigen dintr-un compartiment lateral şi vru să o ataşeze de casca ei.

— Mă descurc, refuză ea ajutorul, întinzându-se şi luând obiectul din mâna lui.

— Bineînţeles, doa'nă.

Rachel se luptă puţin cu masca până ce reuşi să o potrivească pe cască. Filtrul era surprinzător de incomod.

Comandantul o privi câteva clipe, părând oarecum amuzat:

— S-a întâmplat ceva? întrebă ea.

— Nimic, doa'nă.

Părea că încearcă să îşi ascundă un zâmbet ironic:

— Sacii pentru rău de înălţime sunt sub scaun. Celor mai mulţi pasageri li se face rău când zboară prima dată cu un astfel de avion.

— Ar trebui să n-am nimic,îl asigură Rachel,cu o voce uşor schimbată din cauza filtrului măştii. Nu sufăr de rău de înălţime.

Pilotul ridică din umeri:

— Mulţi puşcaşi marini au zis acelaşi lucru şi după aceea a trebuit să curăţ voma din carlingă de pe urma lor.

Rachel dădu uşor din cap. "Minunat".

— Vreo întrebare înainte de a ne lua zborul?

Ea ezită o clipă, după care bătu uşor în filtrul care îi rănea obrazul.

— Mă sufocă. Cum puteţi să purtaţi chestiile astea în zborurile lungi?

Pilotul îi zâmbi îngăduitor:

— Ei bine, doa'nă, de obicei noi nu le purtăm cu susul în jos.

Parcă înfiptă în capătul pistei, cu motoarele duduind sub ea, Rachel se simţea ca un glonţ într-o armă care aştepta doar un deget care să apese pe trăgaci. Când pilotul împinse manşa, motoarele gemene Lockheed 345 se treziră la viaţă. Părea că întregul univers se zguduie. Odată frânele eliberate, Rachel se trezi lipită strâns de spătarul scaunului. Supersonicul parcurse pista şi decolă în câteva secunde. Dincolo de hublou, pământul începu să se îndepărteze cu o viteză ameţitoare.

Rachel închise ochii atunci când aeronava se ridică în mare viteză. Se întrebă unde greşise în acea dimineaţa. Ar fi trebuit să fie acum la biroul ei, sintetizând şi selectând informaţii. În loc de asta, "călărea" o torpilă încărcată cu testosteron şi abia respira printr-o mască de oxigen.

Începu să simtă o uşoară stare de rău, înainte ca aeronava să ajungi la cincisprezece mii de metri altitudine. Încercă să se gândească la altceva. În timp ce admira oceanul de sub ea, avu brusc sentimentul că e departe de casă.

Pilotul vorbea cu cineva prin staţia radio. Când termina conversaţia, omul luă un viraj abrupt spre stânga. Avionul se răsuci aproape la o sută optzeci de grade, făcând-o pe Rachel să simtă că i-a ajuns stomacul drept în gât. În cele din urmă, aeronava reveni în plan orizontal.

Fata gemu:

— Mersi pentru avertisment, asule!

— Îmi cer scuze, doa'nă, dar tocmai am primit coordonatele întâlnirii dumneavoastră cu directorul administrativ.

— Dă-mi voie să ghicesc. Către nord?

Pilotul păru nedumerit:

— De unde aţi ştiut?

Rachel oftă. "Iubesc piloţii ăştia care au făcut practică doar pe computer."

— E ora nouă dimineaţa, amice, iar soarele e în dreapta noastră. Aşadar zburam spre nord.

În carlingă, se lăsă un moment de tăcere.

— Da, doa'nă, în dimineaţa asta zburăm spre nord!

— Şi cât de departe zburam spre nord?

Pilotul verifică încă o dată coordonatele:

— Vreo 4 500 de kilometri.

Rachel se ridica brusc pe scaun.

— Ce???

Încercă să-şi imagineze o hartă, dar nu putea nici măcar să-şi închipuie unde î nsemna acel nord.

— Dar ăsta e un zbor de patru ore!

— La viteza asta, da, o aprobă pilotul. Ţineţi-vă bine, vă rog!

Înainte ca ea să îi răspundă, bărbatul retrase aripile aeronavei F-l4. O clipă mai târziu, Rachel se simţi iarăşi lipită de scaun, în vreme ce avionul ţâşni, de parcă până atunci stătuse locului. În mai puţin de un minut ajunseră la o viteză de croazieră de aproape 2300 de kilometri pe oră.

Acum era ameţită de-a binelea. Văzând cum avionul spintecă cerul cu viteză năucitoare, Rachel simţi cum i se face. În minte îi reveni, ca un ecou pierdut, vocea preşedintelui: "Te asigur, Rachel, că nu vei regreta că mă ajuţi în această chestiune".

Gemând, Rachel întinse mâna după punga salvatoare. "Să n-ai niciodată încredere într-un politician."

Deşi îl dezgusta interiorul modest şi murdar al taxiurilor, senatorul Sedgewick Sexton învăţase că, uneori, trebuie să suporte astfel de condiţii în ascensiunea sa către glorie. Vehiculul rablagit care tocmai îl adusese la cel mai de jos nivel al parcării Hotelului Purdue îi oferea ceva ce limuzina lui nu putea — anonimatul.

Senatorul constată mulţumit că parcarea era pustie, cu excepţia câtorva maşini prăfuite, rătăcite prin mulţimea de stâlpi de ciment. Traversând, Sexton îşi privi ceasul.

"11.15 dimineaţa. Perfect".

Individul cu care se întâlnea era un maniac al punctualităţii. Amintindu-şi însă pe cine şi ce reprezenta acel om, Sexton îşi spuse că individul putea fi un maniac la orice ar fi vrut el.

Zări dubiţa albă Ford Windstar parcată exact în acelaşi loc în care era parcată de fiecare dată când se întâlneau acolo — în colţul de est al garajului, în spatele unui şir de tomberoane. Sexton ar fi preferat ca întâlnirea să se petreacă într-unul dintre apartamentele hotelului, dar înţelegea prea bine măsurile de precauţie. Prietenii individului nu ajunseseră unde se aflau acum dacă nu ar fi fost grijulii.

Îndreptându-se către dubiţă, Sexton simţi acea nelinişte familiară ce preceda întotdeauna astfel de întâlniri. Forţându-se să rămână calm, se urcă pe locul pasagerului din dreapta cu un semn vioi din mână. Bărbatul cu părul negru de pe locul şoferului nu-i răspunse la salutul voios. Omul avea aproape şaptezeci de ani, însă chipul cernit inspira o duritate care se potrivea perfect cu poziţia sa de emisar al unei armate de vizionari îndrăzneţi şi întreprinzători, lipsiţi de scrupule.

— Închide uşa! rosti individul cu voce aspră.

Sexton se supuse, tolerând cu graţie morocăneala omului. În definitiv, tipul reprezenta oameni care controlau sume enorme de bani, din care o bună parte fuseseră recent virate în sprijinul lansării senatorului Sexton către cea mai puternică poziţie din lume. Cu timpul, Sexton pricepuse că astfel de întâlniri însemnau mai puţin nişte lecţii de strategie şi mai mult nişte ocazii de reamintire a gradului de îndatorare al senatorului faţă de binefăcătorii lui. Aceşti oameni aşteptau câştiguri serioase de pe urma investiţiei lor. După cum trebuia să recunoască Sexton, "câştigul" însemna o cerere a naibii de îndrăzneaţă. Cu toate astea şi oricât de incredibil ar fi părut, era vorba de ceva aflat în sfera de influenţă a lui Sexton, odată ce acesta avea să se instaleze în Biroul Oval.