Dan Brown - Conspiraţia

Rachel simţi cum îi dispare nodul din gât.

La baza scării, Herney se opri şi se uită fix la ea:

— Unul dintre motivele pentru care am cerut ca descoperirea să rămână, deocamdată, secretă a fost acela de a proteja NASA. Dimensiunea acestei descoperiri întrece orice mare realizare pe care agenţia a anunţat-o până acum. Ea are darul de a transforma aterizarea pe Lună într-un fapt banal. Pentru că omenirea, şi aici mă includ şi pe mine, are enorm de câştigat sau de pierdut, am crezut că ar fi prudent ca o persoană anume să verifice datele NASA înainte de a apărea sub luminile reflectoarelor cu un anunţ oficial.

Rachel era năucită:

— Cu siguranţă că nu vă referiţi la mine, domnule?

Preşedintele râse:

— Nu, ăsta nu e domeniul tău de expertiză. În plus, am efectuat deja verificări pe căi extraguvernamentale.

Uşurarea fetei făcu loc unei noi nedumeriri:

— Extraguvernamentale, domnule? Vreţi să spuneţi că aţi apelat la sectorul privat? Într-o chestiune atât de secretă?

Preşedintele dădu din cap cu convingere:

— Am alcătuit o echipă de verificare din exterior, formată din patru oameni de ştiinţă civili, personal din afara NASA cu nume mari în branşă şi cu o serioasă reputaţie de protejat. Au folosit echipamentul propriu pentru a face observaţii şi pentru a ajunge la propriile concluzii. În ultimele patruzeci şi opt de ore, aceşti oameni de ştiinţă au confirmat descoperirea NASA dincolo de orice urmă de îndoială.

Acum, Rachel era impresionată. Preşedintele se protejase cu un aplomb tipic pentru Herney. Angajând o echipă formată din cei mai sceptici indivizi — outsideri care n-aveau nimic de câştigat din confirmarea descoperirii NASA — Herney îşi crease antidotul contra suspiciunii că nu era vorba decât de un complot disperat NASA pentru justificarea bugetului, realegerea preşedintelui fan al agenţiei şi pararea atacurilor senatorului Sexton.

— În seara asta la ora opt, zise Herney, voi convoca o conferinţă de presă la Casa Albă ca să anunţ lumii întregi această descoperire.

Rachel se simţi frustrată. Practic, Herney nu-i spusese nimic.

— Şi mai exact ce este această descoperire?

Preşedintele zâmbi:

— Astăzi vei descoperi că răbdarea e o virtute. Trebuie să vezi această descoperire cu ochii tăi. Vreau să înţelegi situaţia în complexitatea ei înainte de a merge mai departe. Directorul administrativ al NASA te aşteaptă să te pună la curent. El îţi va spune tot ce trebuie să ştii. După aceea, vom discuta care va fi rolul tău pe mai departe.

Rachel citi dramatism în ochii preşedintelui şi îşi aminti că Pickering simţise cum Casa Albă are un as în mânecă. Se părea că şeful ei a avut dreptate, ca de obicei.

Herney îi făcu semn înspre un hangar din apropiere.

— Urmează-mă, zise el, îndreptându-se spre construcţia acoperită.

Rachel se luă, nedumerită, după el. Clădirea din faţa lor nu avea ferestre, iar uşile enorme păreau încuiate. Singura cale de acces părea a fi o arcadă micuţă într-o parte a hangarului. Uşa era întredeschisă. Preşedintele o îndrumă pe Rachel până în apropierea uşii, după care se opri.

— Aici drumul meu se termină, rosti el, arătând spre uşă. Intri pe acolo!

Rachel ezită:

— Nu veniţi?

— Trebuie să mă întorc la Casa Albă. O să mai vorbim în curând. Ai un telefon?

— Bineînţeles, domnule!

— Dă-mi-l!

Rachel scoase telefonul şi i-l dădu, presupunând că el vrea să introducă un număr privat în memorie. În loc de asta, preşedintele strecură telefonul în propriul buzunar.

— Acum nu mai eşti în reţea, zise el. Toate responsabilităţile de la locul de muncă ţi-au fost acoperite. Astăzi nu vei mai discuta cu nimeni fără permisiunea mea sau a directorului administrativ NASA. Înţelegi?

Rachel se holbă, uluită. "Preşedintele tocmai mi-a furat telefonul?"

— După ce directorul administrativ te pune la curent cu descoperirea, o să intri în contact cu mine prin intermediul unei linii securizate. Vorbim în curând. Noroc!

Rachel privi uşa hangarului şi simţi cum neliniştea o copleşeşte.

Preşedintele Herney îşi lăsă mâna să zăbovească puţin pe umărul ei şi făcu semn din cap înspre uşă:

— Te asigur, Rachel, că nu vei regreta ajutorul pe care mi-l dai în această problemă.

Fără a mai adăuga vreo vorbă, preşedintele porni spre elicopterul care o adusese pe Rachel acolo. Se urcă la bord şi decolă. Nu se uită nici o secundă în urmă.

Rachel Sexton stătea singură pe pragul de acces în hangarul izolat de pe insula Wallops şi încerca să zărească ceva în bezna de dincolo. Avea sentimentul că se află la întretăierea dintre două lumi. Dinspre interiorul cavernos sufla o briză răcoroasă şi densă, ca şi cum clădirea avea un suflu propriu.

— Hello? strigă ea, cu voce uşor tremurândă.

Tăcere.

Păşi dincolo de prag, din ce în ce mai neliniştită. Pentru câteva fracţiuni de secundă, imaginea pe care o avea în faţa ochilor se întunecă, fiindcă încerca să se acomodeze cu întunericul.

— Domnişoara Sexton? se auzi vocea unui bărbat la doar câţiva paşi mai încolo.

Rachel tresări brusc şi se întoarse în direcţia din care venea sunetul.

— Da, domnule!

Se apropie silueta nedesluşită a unui om.

Pe măsură ce vederea i se limpezea, Rachel observă că se afla lângă un tânăr cu un chip colţuros, echipat din creştet până în tălpi cu costum de zbor NASA. Individul avea un corp atletic, iar pe pieptul lui se vedeau numeroase decoraţii.

— Comandant Wayne Loosigan, se recomandă tânărul. Mă iertaţi dacă v-am speriat! E cam întuneric pe aici. Încă n-am apucat să deschid uşile docului.

Înainte ca ea să apuce să îi răspundă, bărbatul continuă:

— Va fi o onoare pentru mine să fiu pilotul dumneavoastră în această dimineaţă.

— Pilot?

Rachel se holbă năucă la el. "Tocmai am avut o "întâlnire» cu un pilot."

— Sunt aici ca să mă întâlnesc cu directorul administrativ.

— Da, doa'nă. Am primit ordin să vă duc imediat la el.

Îi luă câteva secunde până să poată înţelege ceea ce-i spusese. După ce pricepu cum stăteau lucrurile, Rachel se simţi foarte dezamăgită. Călătoria ei nu părea să fi luat sfârşit.

— Unde este directorul administrativ? îl întrebă ea, de-a dreptul îngrijorată.

— Nu deţin această informaţie, răspunse pilotul. O să primesc coordonatele doar după ce decolăm.

Rachel îşi dădu seama că omul spunea adevărul. Se părea că directorul Pickering şi ea nu erau singurele persoane cărora nu li se dădeau prea multe informaţii în acea dimineaţă. Preşedintele considera extrem de serioasă problema securităţii, iar uşurinţa şi rapiditatea cu care o izolase pe Rachel de restul lumii o făcuseră pe fată să se simtă de-a dreptul jenată. "Sunt de o jumătate de oră pe teren şi deja nu mai am nici un mijloc de comunicare, iar şeful meu habar n-are unde sunt."

Stând în faţa tânărului pilot NASA, n-avea nici o îndoială că jocurile fuseseră deja făcute. Avionul avea să pornească la drum cu ea la bord, indiferent că îi plăcea sau nu. Singura întrebare era încotro se îndrepta.

Pilotul se duse spre perete şi apăsă pe un buton. Imediat partea îndepărtată a hangarului porni să gliseze cu zgomot. Lumina năvăli în interior, lăsând să se vadă silueta unui obiect imens, aflat în mijlocul încăperii.

Rachel făcu ochii mari. "Dumnezeu să mă ajute."