Dan Brown - Conspiraţia

— Vă apreciez grija, domnule!

— Se pare că eviţi cu eleganţă o posibilă situaţie conflictuală, iar eu nu am nici un motiv să distrug acest echilibru.

Rachel îşi aminti de întâlnirea de dimineaţă cu tatăl ei şi se îndoi că o astfel de întâlnire se putea considera desfăşurată cu "eleganţa". Nu era mai puţin adevărat că Zach Herney făcea totul ca să se desfăşoare într-o manieră decentă, deşi nu era obligat la aşa ceva.

— Pot să-ţi spun Rachel? o întreba Herney.

— Bineînţeles. "Pot să-ţi spun Zach?"

— Cabinetul meu, o anunţă preşedintele, poftind-o printr-o uşă din arţar sculptat.

Cu siguranţă biroul de la bordul lui Air Force One era mai intim decât cel de la Casa Albă, însă mobilierul mai păstra totuşi un aer de austeritate. Biroul era îngropat sub hârtii, iar în spatele lui atârna un tablou pictat de un clasic al genului, o goeletă cu trei catarge navigând cu toate pânzele sus, făcând tot posibilul să facă faţă unei furtuni dezlănţuite.Tabloul părea a fi metafora perfectă a preşedinţiei lui Zach Herney din acel moment.

Preşedintele îi oferi lui Rachel unul dintre cele trei scaune din faţa biroului. Femeia se aşeză. Rachel se aştepta ca el să ia loc la birou, însă preşedintele îşi trase un al doilea scaun şi se aşeză lângă ea.

"Ca să jucăm de la acelaşi nivel", înţelese ea mesajul. "Expertul în diplomaţie."

— Ei bine, Rachel, zise Herney, oftând obosit în vreme ce se aşeza. Cred că eşti cam nedumerită de vizita făcută aici, nu-i aşa?

Blândeţea din vocea lui îndepărtă orice reţinere pe care ar mai fi avut-o Rachel:

— De fapt, domnule, sunt total debusolată.

Herney izbucni în râs:

— Minunat. Nu reuşesc în fiecare zi să zăpăcesc pe cineva de la NRO.

— Nu în fiecare zi cineva de la NRO primeşte invitaţia de a urca la bordul Air Force One ca să fie întâmpinat de un preşedinte în bocanci de alpinist.

Preşedintele râse din nou.

O bătaie discretă în uşă anunţă sosirea cafelei. Una dintre membrele echipajului intră cu o cafetieră aburindă şi două ceşti pe o tavă. La semnul preşedintelui, femeia lăsă tava pe birou şi se făcu nevăzută.

— Zahăr şi frişcă? întrebă preşedintele, ridicându-se ca să toarne în ceşti.

— Doar frişcă, vă rog.

Rachel savură aroma îmbietoare. "Preşedintele Statelor Unite îmi serveşte cafeaua?"

Zach Herney îi întinse o ceaşcă.

— E Paul Revere autentic, rosti el. Unul dintre micile luxuri pe care mi le permit.

Rachel sorbi o gură de cafea. Era cea mai bună din câte băuse ea vreodată.

— În fine, continuă preşedintele, turnându-şi o ceaşcă şi pentru el şi aşezându-se la loc pe scaun, timpul pe care-l pot petrece aici este destul de scurt, aşa că ar trebui să trecem la treabă.

Îşi puse un cub de zahăr în cafea şi îşi ridică privirea spre Rachel:

— Îmi imaginez că Bill Pickering te-a avertizat că singurul motiv pentru care aş fi vrut să te văd era acela de a te folosi în avantajul meu politic.

— De fapt, domnule, exact aşa mi-a spus.

Preşedintele chicoti:

— Întotdeauna e un cinic.

— Deci, s-a înşelat?

— Glumeşti?se miră preşedintele.Bill Pickering nu se înşală niciodată. A nimerit la fix, ca de obicei.

Gabrielle Ashe privea absenta pe fereastra limuzinei senatorului Sexton, în vreme ce aceasta se îndrepta prin traficul de dimineaţă către clădirea de birouri a senatorului. Se întreba cum naiba ajunsese în acest punct al vieţii ei. Asistenta personală a senatorului Sedgewick Sexton. În definitiv, doar asta fusese intenţia ei, nu?

"Sunt într-o limuzină,împreună cu viitorul preşedinte al Statelor Unite ale Americii."

Gabrielle privi dincolo de interiorul luxos al limuzinei către senator, care părea cufundat în gânduri. Îi admiră trăsăturile bine conturate şi ţinuta perfectă. Chiar arăta a preşedinte.

Gabrielle îl văzuse pe Sexton vorbind cu trei ani în urmă, pe vremea când era în anii terminali ai facultăţii de Ştiinţe Politice de la Universitatea Cornell. Nu o să uite niciodată cum scrutau ochii lui audienţa, ca şi cum ar fi transmis un mesaj direct spre ea — crede-mă. După discurs, Gabrielle se aşezase la coadă ca să îi strângă mâna lui Sexton.

— Gabrielle Ashe, îi zisese senatorul, citindu-i numele de pe ecuson. Un nume minunat pentru o tânără tot atât de minunată.

Ochii îi întăreau spusele.

— Mulţumesc,domnule,îi răspunse Gabrielle, simţind forţa bărbatului în vreme ce îi strângea mâna. Am fost cu adevărat impresionată de discursul dumneavoastră.

— Mă bucur să aud asta!

Sexton îi vârâse o carte de vizită în mână:

— Sunt permanent în căutare de minţi tinere şi strălucite care îmi împărtăşesc viziunea. După ce termini şcoala, caută-mă. Oamenii mei s-ar putea să aibă o slujbă pentru tine.

Gabrielle vru să-i mulţumească, dar senatorul trecuse deja la următoarea persoană din rând.Cu toate astea, în lunile care urmaseră, Gabrielle se trezise că urmăreşte cariera lui Sexton la televizor. Îl urmărea cu admiraţie cum se pronunţă categoric împotriva imenselor cheltuieli guvernamentale proclamând reducerile de buget, îndemnând Fiscul să lucreze mai eficient, atacând agenţiile şi chiar sprijinind anularea unor programe de servicii civile redundante. Apoi, când soţia senatorului murise pe neaşteptate într-un accident de maşină, Gabrielle urmărise uluită cum Sexton transformă ceea ce era negativ în pozitiv. Trecuse peste propria durere şi declarase lumii întregi că va candida la preşedinţie şi că îşi va dedica restul timpului din serviciul public memoriei soţiei dispărute. În acel moment, Gabrielle hotărâse fără nici o remuşcare că voia să lucreze cu echipa de campanie a senatorului Sexton.

Acum ajunsese în poziţia cea mai influenta pe care şi-o putuse dori.

Gabrielle îşi aminti de noaptea pe care o petrecuse cu Sexton în biroul lui îmbrăcat cu pluş şi se strâmbă, încercând să oprească imaginile stânjenitoare care îi veneau în minte. "Oare la ce mă gândeam?" Ştia că ar fi trebuit să reziste, dar cumva se trezise că nu era în stare. Sedgewick Sexton fusese idolul ei de atâta timp… şi când se gândise că o dorea.

Limuzina trecu peste o denivelare din asfalt, întrerupându-i lui Gabrielle şirul amintirilor.

— Te simţi bine? se interesă Sexton, care acum o urmarea atent.

Gabrielle schiţă un zâmbet vag:

— Foarte bine.

— Doar nu te gândeşti iar la bluful ăla, nu-i aşa?

Ea ridică din umeri:

— Încă mă îngrijorează un pic, recunosc.

— Las-o baltă. Blufurile au fost cel mai bun lucru din campania mea.

Gabrielle învăţase pe propria piele că bluful era echivalentul politic al scăpării de informaţii tendenţioase despre rival, cum ar fi că acesta tocmai folosea un aparat de mărire a penisului sau se abonase la o revistă deocheată. Bluful nu reprezenta o tactică strălucită, dar atunci când dădea rezultate, acestea erau senzaţionale.

Când însă i se răspundea cu aceeaşi monedă…

Căci aşa se şi întâmplase. Din partea Casei Albe. Cu vreo lună în urmă personalul de campanie al preşedintelui decisese, impulsionat de sondajele de opinie proaste, să treacă la atac şi lansase un zvon socotit adevărat, cum că senatorul Sexton avea o relaţie amoroasă cu asistenta lui personală, Gabrielle Ashe. Din nefericire pentru Casa Albă, nu existau dovezi. Un ferm adept al zicalei că apărarea cea mai bună e atacul dezlănţuit, senatorul Sexton prinsese din zbor ocazia de a lansa un nou atac furibund. Convocase o conferinţă naţională de presă în cursul căreia îşi proclamase nevinovăţia şi mânia. "Nu pot să cred, afirmase el, privind cu lacrimi de durere drept spre camerele de luat vederi, că preşedintele dezonorează amintirea soţiei mele prin astfel de minciuni rău intenţionate"