Dan Brown - Conspiraţia

Delta Force, National Reconnaissance Office şi Space Frontier Foundation sunt organizaţii reale. Toate tehnologiile descrise în acest roman există cu adevărat.

"Dacă această descoperire se confirmă, ea va oferi una dintre cele mai uluitoare perspective dezvăluite vreodată de ştiinţă despre universul nostru. Implicaţiile acestei descoperiri sunt aproape imposibil de stabilit în acest moment. Chiar dacă promite să ofere răspunsuri la unele dintre cele mai vechi întrebări ale omenirii, ea are darul de a ridica şi alte întrebări, la fel de esenţiale."

În locul acesta uitat de Dumnezeu, moartea putea lua nenumărate forme. Geologul Charles Brophy se confruntase cu splendoarea sălbatică a acestei zone vreme de ani întregi, totuşi nimic nu-l putea pregăti pentru o soartă atât de necruţătoare şi de neobişnuită ca aceea care îl aştepta.

Cei patru câini husky trăgeau prin tundră sania în care se găsea echipamentul lui de cercetare, când, deodată, încetiniră ritmul şi-şi ridicară capetele înspre cer.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Brophy, coborând din sanie.

Dincolo de norii de furtună care se adunau, se ivi un elicopter de transport cu două rotoare, manevrat cu o extraordinară dexteritate printre piscurile de gheaţă.

"Ce ciudat!" îşi zise el. Nu văzuse niciodată elicoptere în această zonă din extremitatea nordică. Aparatul ateriză la cincizeci de metri depărtare, ridicând vârtejuri înţepătoare de zăpadă. Câinii chelălăiră, speriaţi.

Uşile elicopterului se deschiseră şi coborâră doi bărbaţi înarmaţi cu puşti, îmbrăcaţi în salopete albe de iarnă, care se îndreptară grăbiţi spre Brophy.

— Doctorul Brophy? îl întrebă unul din ei.

Geologul era descumpănit.

— De unde îmi ştiţi numele? Cine sunteţi?

— Scoateţi-vă staţia radio, vă rog.

— Poftim?

— Faceţi ce vi se spune!

Uimit, Brophy scoase staţia din haina groasă.

— Trebuie să transmiteţi un apel de urgenţa.Puneţi staţia pe frecvenţa de 100 KHz.

"100 KHz? se miră Brophy, neînţelegând nimic. Nimeni nu poate să recepţioneze ceva la o frecvenţă atât de joasă."

— A fost vreun accident?

Cel de-al doilea bărbat ridică arma şi o îndreptă spre capul lui Brophy.

— Nu avem timp de explicaţii. Faceţi ce vi s-a spus!

Tremurând, Brophy reglă staţia pe frecvenţa indicată.

Primul bărbat îi înmână un bilet.

— Transmiteţi acest mesaj. Acum!

Brophy privi biletul.

— Nu înţeleg. Informaţia aceasta este incorectă. Nu am…

Bărbatul îi lipi arma de tâmplă.

Vocea lui Brophy tremura în timp ce transmitea bizarul mesaj.

— Bine, zise primul bărbat. Acum urcă-te împreună cu câinii în elicopter!

Sub ameninţarea cu arma, Brophy reuşi să-şi suie câinii şi sania în elicopter, cu ajutorul unei rampe. Imediat ce operaţiunea fu îndeplinită, aparatul decolă, îndreptându-se spre vest.

— Cine naiba sunteţi? ceru Brophy să afle, transpirând în haina groasă. "Şi ce sens avea mesajul acela?!"

Bărbaţii nu-i răspunseră.

Vântul şuiera înăuntru prin uşa deschisă a elicopterului în timp ce acesta lua înălţime. Cei patru husky ai lui Brophy, încă legaţi la sania încărcată, începură să chelălăie.

— Măcar închideţi uşile, le ceru Brophy. Nu vedeţi că animalele sunt speriate?

Din nou nu primi nici un răspuns.

Când elicopterul ajunse la o altitudine de 1 200 de metri, rămase suspendat deasupra unui lanţ de prăpăstii şi crevase. Deodată, cei doi bărbaţi se ridicară şi, fără un cuvânt, apucară sania încărcată şi o împinseră prin uşa deschisă. Brophy privi îngrozit cum câinii încearcă în zadar să se opună greutăţii enorme care îi trăgea după ea. Într-o clipă animalele dispărură, urlând în timp ce cădeau din elicopter.

Brophy se ridicase în picioare ţipând, când bărbaţii îl înşfăcară şi îl târâră spre uşă. Paralizat de groază, Brophy lovi cu pumnii, încercând să se ferească de mâinile viguroase care îl împingeau afară.

Împotrivirea fu zadarnică. Câteva momente mai târziu, se rostogolea spre abisul de dedesubt.

Restaurantul Toulos, care se află chiar lângă Capitol Hill, se laudă cu un meniu politically incorrect, care include viţeluş şi carpaccio de cal, ceea ce îl transformă, ca o ironie, în locul cel mai căutat de protipendada Washingtonului pentru luarea micului dejun. În această dimineaţă, Toulos era aglomerat — o adevărată larmă făcută de folosirea tacâmurilor din argint, de maşinăriile de făcut cafea espresso şi de conversaţiile purtate prin intermediul telefoanelor celulare.

Şeful de sală tocmai lua o înghiţitură din Bloody Mary-ul său pe care îl bea de dimineaţă, când îşi făcu apariţia o femeie. Omul se întoarse spre ea afişându-i un zâmbet pe care-l exersa de mult timp.

— Bună dimineaţa, rosti el. Cu ce vă pot ajuta?

La treizeci şi ceva de ani, femeia era foarte atrăgătoare. Purta pantaloni gri din bumbac, pantofi fără toc clasici şi o bluză de firmă de culoarea fildeşului. Stătea drept, cu bărbia chiar uşor ridicată, nu ca un indiciu al aroganţei, ci mai degrabă ca un semn al forţei. Părul ei era castaniu deschis, coafat după canoanele celui mai popular stil în Washington: "femeia-ancoră" — adică o coafură bogată în volum şi întoarsă spre interior la nivelul umerilor… cu părul suficient de lung pentru a fi sexy, dar în acelaşi timp suficient de scurt pentru a-i aminti oricărui interlocutor că tânăra se socotea ceva mai deşteaptă decât acesta.

— Am întârziat puţin, rosti ea pe un ton indiferent. Am programată o întâlnire la micul dejun cu senatorul Sexton.

Şeful de sală se enervă brusc."Senatorul Sedgewick Sexton."Senatorul era un obişnuit al localului şi unul dintre cei mai faimoşi oameni ai momentului din întreaga ţară. Cu o săptămână în urmă, după ce învinsese la scor în toate cele douăsprezece circumscripţii republicane la aşa-numita Super Marţea Electorală,senatorul îşi asigurase practic sprijinul partidului la nominalizarea pentru alegerile la preşedinţia Statelor Unite. Mulţi credeau că senatorul are o şansă foarte mare de a-i fura fotoliul de la Casa Albă actualului preşedinte la alegerile din toamnă. În ultima vreme, chipul lui Sexton părea să se regăsească în toate revistele din ţară, alături de sloganul de campanie electorală suprapus imaginii Americii: "Stop cheltuielilor. Start refacerii".

— Senatorul Sexton se află în separeul domniei sale, îi zise şeful de sală. Şi dumneavoastră cine sunteţi?

— Rachel Sexton. Fiica lui.

"Ce prostie am făcut", îşi spuse bărbatul. Asemănarea era frapantă. Femeia avea ochii pătrunzători ai senatorului şi aceeaşi siluetă rafinată, acel aer şlefuit al nobilimii vechi. Senatorul reuşise în mod clar să paseze generaţiei următoare trăsăturile sale fine, cu toate că Rachel Sexton părea să îşi poarte frumuseţea naturală cu o graţie şi o modestie din care tatăl ei ar fi avut ce învăţa.

— E o plăcere să vă avem printre noi, domnişoară Sexton.

În timp ce o conducea pe fata senatorului către masa tatălui ei, şeful de sală se simţi ruşinat de mulţimea de priviri lascive care o urmăreau pe femeie… unele discrete, altele de-a dreptul neruşinate. Puţine femei luau masa la Toulos şi doar câteva arătau la fel de bine ca Rachel Sexton.