Dan Brown - Conspiraţia

Doamna Sexton fusese o fiică a New England-ului,hotărâtă să crească o fată puternică.

Acea croazieră fusese ultima călătorie pe care Rachel o făcuse împreună cu mama ei.

"Katherine Wentworth Sexton." Rachel simţi cum junghiul singurătăţii o străpunge. Amintirile reveniră, dureroase, sfâşiind-o aşa cum avionul sfâşia aerul, stârnind afară urletele vântului. Ultima lor conversaţie fusese una telefonica. În dimineaţa Zilei Recunoştinţei.

— Îmi pare aşa de rău, mamă, îi spusese Rachel, telefonând acasă din aeroportul O'Hare, pe o vreme în care zăpada curgea în valuri din cer. Ştiu că familia noastră n-a petrecut niciodată Ziua Recunoştinţei separată. Se pare că astăzi va fi prima dată.

Mama ei păruse puternic afectată de acest lucru:

— Abia aşteptam să te văd.

— Şi eu, mamă. Gândeşte-te la mine cum mănânc ceva în aeroport, în vreme ce tu şi tata vă ospătaţi cu minunatul curcan.

Urmase o pauză pe fir.

— Rachel, n-aveam de gând să îţi spun decât atunci când ai fi ajuns aici, dar tatăl tău susţine că are prea mult de lucru ca să vină acasă în acest an. Spune că o să petreacă weekend-ul în apartamentul lui din D.C.

— Ce???

Surprinsă, Rachel se înfuriase imediat:

— E Ziua Recunoştinţei. Senatul nu e în sesiune! E la mai puţin de două ore distanţă de tine. Ar trebui să fie acolo!

— Ştiu. Spune că e epuizat şi că nu se simte în stare să conducă. A decis să îşi petreacă weekend-ul în pat împreună cu lucrările lui.

"Lucrări?" Rachel deveni brusc sceptică. Mai probabil era că senatorul Sexton să petreacă în pat cu altă femeie. Deşi comise cu discreţie, infidelităţile lui durau de ani de zile. Doamna Sexton nu era proastă, dar afacerile extraconjugale ale soţului ei fuseseră întotdeauna însoţite de alibiuri puternice şi indignări ultragiate la simpla aluzie că el ar putea să îi fie necredincios. În cele din urmă, doamna Sexton nu văzuse altă soluţie decât să îşi înăbuşe durerea prefăcându-se că nu observă nimic. Deşi Rachel o îndemnase în repetate rânduri să divorţeze, Katherine Wentworth Sexton era o femeie de cuvânt.

— Până ce moartea ne va despărţi, îi spusese ea lui Rachel. Tatăl tău m-a binecuvântat cu tine, o fată minunată, şi pentru asta îi mulţumesc. Pentru celelalte acţiuni ale lui va trebui să răspundă cândva în faţa unei instanţe superioare mie.

În timp ce stătea în aeroport, Rachel simţi cum creşte furia în ea:

— Dar asta înseamnă că vei fi singură tocmai astăzi!

I se făcea rău de la stomac. Faptul că-şi părăsise familia într-o asemenea zi reprezenta o altă josnicie din partea senatorului.

— Ei bine…, rostise doamna Sexton cu voce dezamăgită, dar decisă, este clar că nu pot lăsa toată mâncarea asta să se strice. O să mă duc la mătuşa Ann. Ne-a invitat întotdeauna la ea pentru a sărbători împreună. O s-o sun chiar acum.

Rachel se simţise doar puţin absolvită de vină.

— Bine. O să ajung acasă cât de repede pot. Te iubesc, mamă!

— Zbor lin, draga mea!

În acea noapte, ceasul arăta zece şi jumătate când taxiul reuşise, în sfârşit, să cotească pe aleea lungă de acces către luxoasa reşedinţă a familiei Sexton. Rachel îşi dăduse imediat seama că se întâmplase ceva rău. Pe alee, se găseau trei maşini ale poliţiei şi câteva dubiţe ale unor echipe de ştiri. Toate luminile din casă erau aprinse. Rachel coborâse în fugă din taxi, cu inima bătându-i nebuneşte.

La uşă fusese întâmpinată de un poliţist care purta uniforma statului Virginia, cu o faţă mohorâtă. Nu fusese nevoie să scoată nici o vorbă. Rachel ştia. A avut loc un accident.

— Drumul douăzeci şi cinci era alunecos din pricina poleiului, informase ofiţerul. Mama dumneavoastră a ieşit de pe şosea şi s-a izbit de nişte copaci. Îmi pare rău. A murit instantaneu în urma impactului.

Rachel înmărmurise. Întors acasă imediat ce aflase vestea, tatăl ei se găsea deja în living şi ţinea o conferinţă de presă ad-hoc, anunţând cu stoicism lumii întregi că soţia lui decedase în urma unui accident de maşină, în vreme ce se întorcea de la o petrecere de Ziua Recunoştinţei împreună cu familia.

Fiica lui rămăsese ascunsă pe durata întregului eveniment, plângând pe înfundate.

— Tot ce mi-aş fi dorit, declarase tatăl ei presei, cu ochii înotând în lacrimi, ar fi fost să stau acasă doar de dragul ei în acest weekend. Nu s-ar fi întâmplat această tragedie.

"Ar fi trebuit să te gândeşti la asta de ani de zile" îi răspunse Rachel în tăcere, ura faţă de tatăl ei crescând cu fiecare secundă care trecea.

Din acel moment, Rachel se "despărţise" de tatăl ei, aşa cum doamna Sexton n-avusese puterea s-o facă niciodată. Senatorul nu păruse a acorda vreo atenţie faptului. Brusc, devenise foarte ocupat să cheltuiască averea strânsă de nevasta lui pentru a dobândi nominalizarea partidului său la candidatura pentru preşedinţie. Voturile aduse din simpatie pentru tragedia pe care a trăit-o n-aveau cum să-i facă râu.

Ca o cruzime nemeritată, chiar şi la o distanţă de trei ani, senatorul continua să o facă pe Rachel să se simtă singură. Cursa lui pentru Casa Albă amânase pe o perioadă nedefinită visele ei de a cunoaşte un bărbat adevărat, cu care să îşi întemeieze o familie. Îi fusese mult mai uşor să se izoleze complet faţă de lume decât să aibă de-a face cu şirul nesfârşit de pretendenţi lacomi de putere din Washington, fiecare sperând să pună laba pe îndurerata şi potenţiala "primă fiică a Americii".

Lumina zilei începea să pălească. În Arctica era perioada sfârşitului de iarnă — vremea întunericului continuu. Rachel îşi dădu seama că se îndrepta spre ţinutul nopţii eterne.

Curând soarele dispăru în întregime, ascunzându-se vederii sub linia orizontului. Ei îşi continuară zborul spre nord. La orizont, se ivi o lună strălucitoare, pe trei sferturi plină, atârnând albă în aerul cristalin şi rece. Undeva jos, departe, valurile oceanului licăreau, în vreme ce aisbergurile păreau diamante cusute pe o pânză întunecată.

Într-un târziu, Rachel zări linia ceţoasă a pământului. Însă nu era ce aştepta ea. În faţa avionului, se ivea drept din ocean linia ameninţătoare a unui lanţ muntos acoperit de zăpadă.

— Munţi? se miră Rachel. Sunt munţi la nord de Groenlanda?

— Aşa se pare, zise pilotul, care părea la fel de surprins.

În vreme ce botul aeronavei se înclină în jos, Rachel se simţi ciudat, de parcă era lipsita de greutate. În tot zgomotul din jur auzea un sunet electronic repetat în carlingă. Pilotul părea să se fi cuplat pe un soi de fascicul direcţional şi acum îl urma.

Ajungând sub o mie de metri înălţime, Rachel se uită cu atenţie la terenul luminat de lună de sub ei. La baza lanţului muntos se întindea o câmpie uriaşă,acoperită cu zăpadă.Platoul se întindea graţios pe o distanţă de vreo cincisprezece kilometri, până ce se termina brusc într-o creastă de gheaţă ce cădea vertical în ocean.

Abia atunci Rachel văzu. O privelişte cum nu este alta pe faţa pământului. La început crezu că razele lunii îi joacă feste. Îşi miji ochii înspre câmpul de zăpadă, incapabilă să înţeleagă exact la ce anume se uita. Imaginea devenea tot mai clară, pe măsură ce avionul cobora.

"Ce e asta, pentru numele lui Dumnezeu?"

Platoul de sub ei era defrişat… ca şi cum cineva ar fi pictat pe zăpadă trei dungi imense de vopsea argintie. Panglicile sclipitoare curgeau paralel cu creasta. Iluzia optică fusese desluşită abia când avionul ajunse sub două sute de metri înălţime. Cele trei panglici argintii erau nişte şanţuri adânci, fiecare având o lăţime de circa treizeci de metri. Şanţurile fuseseră umplute cu apă, care îngheţase şi formase canale largi şi argintii care se întindeau în paralel pe toată lungimea platoului. Zonele albe dintre ele nu erau altceva decât dâmburi albe de zăpadă.