Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

Desigur, sunteţi nerăbdători să aflaţi ce s-a întâmplat cu lăzile scufundate în Lacul Bucura din Retezatul nostru. Aşa cum v-am mai spus, spre deosebire de cele înecate, de pildă, în Lacul Töplitz, lăzile ascunse în Bucura nu conţineau bancnote falsificate, ci numai documente. Înainte însă de a vă arăta cum am izbutit să intrăm în posesia lor, din nou va trebui să amintesc de evenimentele de la 23 August 1944.

În ziua de 23 August 1944, Hauptsturmführerul S.S. Siegfried Fröhlich primea, cu proces-verbal semnat în regulă, de la maiorul S.S. Arnold Weisenfels, patru lăzi cu arhivă care trebuiau predate personal Reichsführerului S.S. Himmler. Maiorul S.S. Arnold Weisenfels se afla în România numai de puţine zile, ca trimis special al Gruppenführerului S.S. Walter Schellenberg, şeful Serviciul VI al RSHA, adică al Direcţiei generale a siguranţei Reichului.

Ce rol juca acest Arnold Weisenfels, în cadrul Serviciului VI, nu ştim. Nu ştim precis nici în ce scop fusese trimis de Walter Schellenberg în România. Se pare că Arnold Weisenfels ocupa un post important la Serviciul VI, în cadrul secţiei "Volksdeutsche Mittelstelle", adică a "secţiei de legătură a persoanelor de origine etnică germană", sau, cu alte cuvinte, a persoanelor de naţionalitate germană care erau şi cetăţeni ai altor ţări. (Putem deduce aceasta acuma, după ce cunoaştem conţinutul uneia din lăzile găsite în Lacul Bucura). În orice caz, ca trimis special al Gruppenführerului S.S. Walter Schellenberg, se pare că a fost investit cu atribuţii speciale şi puteri discreţionare, fiindcă însuşi şeful din România al RSHA se străduia să-i intre în voie.

Dacă este adevărat ce declară Fuiorescu - şi nu avem motiv să nu-l credem - principala misiune pentru care Arnold Weisenfels a fost trimis în România pare a fi următoarea:

La Sibiu, încă din 1941, începuse să lucreze la o invenţie deosebit de importantă un oarecare profesor Axel Fächner. În 1941, profesorul Axel Fächner avea şaizeci şi opt de ani. În tinereţe, fusese unul dintre cei mai apreciaţi agenţi ai colonelului Nikolai, şeful spionajului german în timpul primului război mondial.

Mai zilele trecute, răsfoind o istorie a spionajului scrisă tot de un fost agent de talie internaţională, am găsit acolo aprecieri extrem de entuziast laudative la adresa lui Axel Fächner. Autorul cărţii susţine, fără nici o rezervă, că Axel Fächner nu a fost, sub aspectul competenţei, cu nimic mai prejos decât Mata Hari sau Fräulein Doktor. Dimpotrivă, afirmă el, le-a întrecut, fiindcă, spre deosebire de acestea, care au sfârşit prin a fi prinse, el a desfăşurat o activitate prodigioasă sub nasul Biroului II, fără ca serviciul de contrainformaţii francez să prindă de veste. Autorul cărţii, încercând să explice succesele lui Axel Fächner, pretinde că ele s-ar datora faptului că faimosul spion avea a formaţie ştiinţifică.

Pensionat, din pricina bătrâneţii sau din alte motive, Axel Fächner a revenit la preocupările lui ştiinţifice din tinereţe. În care anume ramură a ştiinţei se specializase el până a nu deveni spion, nu ştim. Ştim, în schimb, că după pensionarea lui, a început să-l pasioneze electronica. Invenţia, la care începuse să lucreze prin 1941 şi care se baza pe electronică, urma să-şi găsească aplicaţia într-un domeniu de activitate deosebit de pasionant pentru el: spionajul. Dar, nazist până în măduva oaselor, a considerat că este de datoria lui ca, atunci când invenţia avea să fie definitivată, s-o pună la dispoziţia Gestapoului.

Desigur, sunteţi curioşi să ştiţi despre ce invenţie este vorba? Nefiind specialişti, nici eu şi nici dumneavoastră, şi întrucât aspectul tehnic nu interesează acuma, n-am să intru în detalii. Ca să vă puteţi însă da seama de importanţa acestei invenţii, cred că va fi suficient dacă vă voi da un exemplu. De pildă, închipuiţi-vă că tot ce discutăm noi acuma este interceptat de un agent, să zicem al Trustului Nebel , fără ca aici, în sală, să existe ascuns vreun microfon sau ceva asemănător. Vă întrebaţi probabil dacă lucrul acesta este posibil. Axel Fächner pretindea că da şi, teoretic vorbind, o asemenea invenţie nu este imposibilă, ea bazându-se pe principiul captării şi selecţionării undelor sonore. Or, dacă aşa stau lucrurile, vă puteţi explica uşor de ce Reichsführerul Himmler, aflând de invenţia lui Axel Fächner, începu personal să se intereseze de ea. Închipuiţi-vă ce ar fi însemnat pentru serviciile de spionaj hitleriste dacă invenţia, pusă la punct, ar fi ajuns în mâna hitleriştilor.

O primă măsură luată de Himmler a fost aceea de a propune lui Axel Fächner să plece în Germania, unde urmau să-i fie create condiţii optime de lucru, atât în ceea ce priveşte aparatajul, cât şi colaboratorii specializaţi. Bătrânul însă, ciudat ca mai toţi bătrânii, a refuzat. A refuzat şi colaboratorii care i s-au propus a fi trimişi din Germania. A acceptat, în schimb, ajutor material, atât pecuniar, cât şi în ceea ce priveşte aparatajul.

Ca să poată fi păstrat secretul, în casa în care locuia bătrânul Axel Fächner s-a instalat reprezentanţa unei societăţi comerciale germane, de fapt, un birou special al Gestapoului, care avea misiunea să vegheze la păstrarea secretului invenţiei.

Vă reamintiţi că Axel Fächner a început să lucreze la invenţia sa în 1941. În a doua jumătate a lunii august 1944 ea încă nu era pusă la punct. Astăzi, când suntem în posesia întregii documentări, avem temei să presupunem că bătrânul Axel Fächner îl cam ducea de nas pe marele său patron de ticăloşii, Himmler. Fiindcă, după mai bine de trei ani, invenţia se găsea într-o fază puţin avansată.

Dar iată că s-a întâmplat un lucru pe care cei de la RSHA nu-l prevăzuseră. Un atac de cord puse capăt pe neaşteptate vieţii inventatorului. Bineînţeles, Bernhard a fost imediat anunţat, de altfel cum era şi de aşteptat. Şi atunci Walter Schellenberg, probabil din însărcinarea lui Himmler, l-a trimis pe Arnold Weisenfels, cu misiunea specială de a aduce la Berlin toate hârtiile lui Axel Fächner, fără îndoială pentru ca cercetările în legătură cu invenţia să fie continuate de altcineva.

Ducu făcu o pauză. Îşi umezi buzele, sorbind o înghiţitură de apă, apoi continuă:

- Dacă nu s-ar fi întâmplat evenimentele de la 23 August 1944, probabil că transportul hârtiilor ar fi ajuns la Berlin fără vreun incident. Dar cum evenimentele s-au întâmplat, în zilele acelea de haos şi de panică pentru hitlerişti, maiorul S.S. Arnold Weisenfels nu a avut altă posibilitate de a trimite la Berlin hârtiile lui Axel Fächner decât de a le ambala în lăzi speciale - împreună cu alte documente importante - şi a le expedia cu un camion. Lăzile fură date în primire Hauptsturmführerului Siegfried Fröhlich, unul din colaboratorii lui Arnold Weisenfels, cu care acesta venise de la Berlin. Prevăzător, Arnold Weisenfels s-a gândit şi la eventualitatea când Siegfried Fröhlich nu putea scoate din ţară camionul cu documente şi i-a dat instrucţiuni ce măsuri să ia într-un asemenea caz. Şi, într-adevăr, lucrurile chiar aşa s-au şi întâmplat. Siegfried Fröhlich, dându-şi seama că nu va putea trece, în conformitate cu ordinul primit de la Arnold Weisenfels, le-a înecat în Lacul Bucura.

Ce s-a întâmplat după aceea cu Siegfried Fröhlich şi S.S.-iştii care au însoţit transportul, nu ştim. E de presupus că măcar unii dintre ei să fi scăpat.

În ceea ce-l priveşte pe Arnold Weisenfels, trimisul special al lui Walter Schellenberg, ştim din scrisoarea pe care ne-a trimis-o Reinhardt Klausner că a sfârşit-o prost. A fost omorât în timpul luptelor pe care le-a dat detaşamentul hitlerist ca să fugă din oraş. Cu acest prilej, servieta burduşită cu diverse hârtii "strict" secrete a ajuns în mâinile acestuia din urmă. Vă reamintiţi, desigur, în ce împrejurare Reinhardt Klausner, falsul Florea Bombonică, a primit ordin să nu distrugă documentele, ci să le păstreze până când un trimis special avea să vină după ele. Vă reamintiţi, de asemenea, că Reinhardt Klausner, asumându-şi riscurile, a ascuns servieta într-un loc sigur, aşteptând cu răbdare ziua când avea să apară acela căruia trebuia s-o predea.