Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

Este interesant de ştiut că ambele organizaţii au început să acţioneze în acelaşi timp, şi iată de ce. Fiecare dintre ele a trimis în ţară un emisar care să ia legătura cu omul lor. Numai că Trustul Nebel nu ştia că omul pe care el îl trimitea era în acelaşi timp emisarul şi celeilalte organizaţii, şi invers. Fiind trimis de ambele organizaţii, emisarul acela a luat legătura nu cu o singură persoană, ci cu două. Ca trimis al Trustului Nebel a luat legătură cu Aspasia, iar ca trimis al celeilalte organizaţii, cu Werner Steinborn, falsul Chivu Boraş.

Instrucţiunile transmise de către ambele organizaţii prin emisar sunau aproape la fel: trebuia mai întâi găsit Reinhardt Klausner, cu alte cuvinte, trebuia să se dea de urma servietei, respectiv de raportul lui Arnold Weisenfels în care se preciza lacul unde fuseseră înecate lăzile. Pe urmă, trebuia iniţiată acţiunea de aducere la suprafaţă a lăzilor - o acţiune din cele mai dificile. În fine, trebuia - lucru şi mai dificil - ca întreaga documentaţie privind invenţia să fie trecută peste graniţă. Cât priveşte fişele foştilor agenţi hitlerişti, ele urmau să rămână în păstrarea agentului din ţară ca să-şi recruteze o reţea dintre ei, folosind şantajul. În acest scop, fiecare organizaţie îşi investea agentul cu funcţia de rezident: Trustul Nebel , pe Aspasia, cealaltă organizaţie, pe Werner Steinborn.

Trebuie precizat că până la venirea în ţară a emisarului, nici Aspasia şi nici Werner Steinborn n-au desfăşurat vreo activitate de spionaj. Dar să nu credeţi cumva că se hotărâseră să devină cetăţeni paşnici, ci, pur şi simplu, fiindcă, după prăbuşirea Germaniei hitleriste, pierduseră legătura cu cei pe care îi slujiseră până atunci.

Rechemaţi în serviciul activ, atât Aspasia, cât şi Werner Steinborn au fost foarte bucuroşi că, în sfârşit, li se oferea din nou prilejul să "lucreze" şi să demonstreze vechea lor competenţă în meserie. Fiindcă ambii spioni aveau într-adevăr asemenea state de serviciu, încât din punctul lor de vedere aveau de ce să se mândrească.

Poate că evenimentele ar fi avut cu totul altă desfăşurare dacă emisarul trimis să ia legătura cu ei nu ar fi atras atenţia şi unuia, şi celuilalt că nu e singurul care are interes să pună mâna pe lăzile înecate. Astfel a început competiţia dintre Aspasia şi Werner Steinborn.

Emisarul venind în ţară, a vizitato mai întâi pe Aspasia. Aceasta aflând de existenţa celuilalt competiţionar, şi neputând smulge de la emisar nici un fel de informaţie în legătură cu concurentul său, bine inspirată şi cu mai multă experienţă, l-a urmărit şi în felul acesta l-a descoperit pe Werner Steinborn. N-a întârziat să-şi ia revanşa şi să câştige cea de-a doua repriză, spre furia şi disperarea acestuia.

Până aici lucrurile sunt foarte clare sau în orice caz clare. De acum încolo, ele se încurcă, se încâlcesc în aşa măsură, încât nu e de mirare că abia la sfârşit, când evenimentele s-au precipitat, am fost în stare să înţelegem în ce consta caracterul deosebit al acestui caz şi să tragem exact de firul care trebuia.

Mai întâi, însă, câteva cuvinte despre Werner Steinborn. Şi acesta, ca şi Aspasia, a fost unul din spionii de anvergură ai lui Himmler. În palmaresul său de oberspion figurează câteva succese răsunătoare în diferite ţări pe unde a activat. În România, a fost trimis să lucreze după atentatul împotriva lui Hitler şi cu toate că, oficial, avea o cu totul altă însărcinare, în realitate, avusese misiunea să spioneze şi să raporteze nominal despre fiecare ofiţer din comandamentul hitlerist de la Bucureşti în ce măsură a rămas fidel Führerului. Werner Steinborn era originar din România.

...Şi acum despre încâlceala de care am amintit mai adineauri. Aspasia i-a pus gând rău lui Werner Steinborn. În ce sens gând rău? Iată în ce sens: Aspasia ştia de la emisar că el urmăreşte, ca şi ea, să intre în posesia lăzilor. Pe de altă parte, ea presupunea că el apucase să citească documentele din servietă. Mai mult, el se dovedise mai perspicace decât ea în descoperirea bârlogului lui Reinhardt Klausner. În fine, cu experienţa ei de veche şi încercată agentă, şi-a dat seama, cântărindu-l dintr-o privire, că nu avea de a face cu un ageamiu, ci cu cineva egal, dacă nu mai competent decât ea. A început atunci să se întrebe ce activitate desfăşura rivalul ei, de când şi cu ce rezultate. Şi s-a mai întrebat ceva: dacă nu ar fi bine ca dinăuntrul cetăţii să fie informată absolut de tot ce întreprinde Werner Steinborn. Dacă putem pune bază pe spusele lui Fuiorescu, Aspasia îşi fixase ca obiectiv mai îndepărtat atragerea lui Werner Steinborn în reţeaua pe care visa s-o recruteze.

În vederea atingerii atât a obiectivului apropiat, cât şi a celui îndepărtat, Aspasia a făcut un lucru foarte puţin cugetat, mai ales pentru o spioană de talia ei. A manevrat în aşa fel, încât Werner Steinborn să-i ceară ei să lucreze pentru el. De aici a pornit încâlceala care ne-a derutat şi care ne-a silit să investigăm piste false. A fost, repet, o mare greşeală, fiindcă putea să introducă în "cetatea" duşmană pe Fuiorescu sau mai curând pe Marcel Koruz.

Misiunea cu care Werner Steinborn a însărcinat-o pe Aspasia a fost aceea de a investiga şi descoperi pe misterioasa Champignon care îi suflase servieta cu documente. Cu alte cuvinte, Werner Steinborn, alias profesorul Nicolae Nedelcu, îi încredinţase misiunea să se "descopere" pe ea însăşi. (Sper că e suficient dacă amintesc numai, că cei doi corespondau folosind un cifru care avea la bază figurile de şah).

În legătură cu Werner Steinborn, mai ales asupra unui lucru nu se înşelase: că nu era un vulpoi mai mic decât ea. Nu ştiu cum a ajuns Werner Steinborn să-şi dea seama că Aspasia îl ducea de nas. Cert este că lucrul acesta s-a întâmplat. Şi cum în ochii acestuia viaţa unui om nu preţuieşte mai mult decât a unei muşte, a ucis-o zvârlind-o în "Prăpăstiile".

Asasinarea Aspasiei a încâlcit şi mai mult lucrurile. Ea era moartă, şi noi căutam să dăm, pe de o parte, de urma ei, a "tantei Aspasia", pe de alta, de a lui Champignon . Mai mult. Atât de puţin logică, atât de absurdă mi s-a părut ipoteza că ar putea exista o legătură directă între Werner Steinborn, alias profesorul Nedelcu, şi Aspasia, încât atunci când căpitanul Bogdan mi-a arătat fotografia cadavrului ei, nici nu m-am gândit că ar putea fi ea, ci am înclinat să cred că este Catina, fiica ei, cu toate că în oraşul meu există monumentul funerar al acesteia din urmă. Această a doua ipoteză mi se părea mult mai probabilă, tocmai fiindcă ştiam că nu puţini din agenţii serviciilor de spionaj hitleriste sunt "morţi" şi îngropaţi prin diverse cimitire din Germania, dar în realitate trăiesc, sub nume false, în diverse locuri din lume.

Ducu îşi şterse fruntea transpirată şi îşi umezi buzele cu o înghiţitură de apă. Pe urmă continuă:

- După cum ştiţi, Aspasia primise ordin de la Şuncărică, fostul ei "soţ", să scoată la suprafaţă lăzile scufundate în lacul pe care avea să-l afle citind raportul lui Arnold Weisenfels adresat şefului său direct Walter Schellenberg. Dar aceasta nu era o treabă de femeie. Trebuiau recrutaţi nişte bărbaţi. Printre documentele din servietă, Aspasia a găsit o listă cu numele unor agenţi dubli, pe care Gestapoul, din anumite motive lesne de înţeles, nu considerase necesar să-i lichideze. Pe această listă figura şi numele lui Fuiorescu.

- Şi al lui Marcel Koruz, ţinu să adauge Bogdan.