Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

- Da, şi al lui Marcel Koruz. Deci, Aspasia, care fusese investită cu funcţia de "rezident", avea acum reţeaua ei, alcătuită, inclusiv ea, din patru verigi, dacă o socotim şi pe Mica. Pe de alta parte, ştia în care anume lac, din ordinul lui Arnold Weisenfels, Hauptsturmführerul Siegfried Fröhlich înecase lăzile. Îi mai trebuia un costum de scafandru şi un scufundător. Ca să procure costumul în ţară, i s-a părut prea riscant. Sau, mai precis, s-a gândit să rişte numai în cazul când nu va fi posibil să-i parvină unul din afară. Încunoştiinţat, Şuncărică i l-a făgăduit. Costumul urma să-i parvină camuflat într-una din lăzile cu utilaje comandate în străinătate pentru întreprinderea "Textila". Planul fusese astfel conceput: în timpul transportului pe calea ferată, înainte de a intra în ţară, una din lăzi urma să fie înlocuită cu aceea în care se afla costumul de scafandru. Nu ştim din ce motive, probabil datorită vigilenţei firmei producătoare, care nu are absolut nici un amestec în treaba aceasta, substituirea nu a putut fi făcută. Aşa se explică de ce în lada preluată de Koruz de la Nae Voicu au fost găsite tot piese de maşini. Neparvenindu-le costumul, deci nemaifiindu-le de vreun folos Şutelcă, pe care îl răpiseră în prealabil, au fost nevoiţi să-i dea drumul.

După accidentul suferit de Marcel Koruz, deci după ce, verificând conţinutul celor două lăzi substituite am descoperit că una conţinea tot piese de maşini, iar cealaltă, pietre, operaţia în sine mi s-a părut absurdă, cum absurdă mi s-a părut răpirea lui Şutelcă şi eliberarea lui după câteva zile. Nu am acordat însă o atenţie deosebită faptului în sine. Absurdul însă nu are ce căuta într-o afacere de spionaj. Tovarăşul colonel ne-a atras atenţia asupra acestui fapt, mie şi căpitanului Tudoraşcu. Mai precis, ne-a sugerat că aparentul absurd al substituirii lăzilor reprezintă de fapt unul din punctele nod ale cazului "Tanti Aspasia". Am reflectat mult asupra acestei probleme şi cred că dacă Aspasia nu ar fi făcut greşeala să se lase recrutată de Werner Steinborn, încurcând iţele, mult mai devreme ne-am fi dat seama că avem de-a face cu două tabere angajate într-o anumită competiţie.

Dar să mergem mai departe. Să vedem ce s-a întâmplat după lichidarea Aspasiei de către Werner Steinborn. Sarcinile acesteia au fost preluate de către Fuiorescu, devenit acuma rezident . Acuma reţeaua număra pe Fuiorescu, pe Marcel Koruz şi pe Mica, aceasta din urmă având rolul de agent recrutor, prima ei "victimă" fiind eu. Dar despre aceasta ceva mai târziu, Werner Steinborn nu a lichidat-o pe Aspasia decât după ce a depistat reţeaua ei. Pentru el obiectivul numărul unu continua să rămână aducerea la suprafaţă a lăzilor înecate în lac. Dar pentru aceasta trebuia ori să intre în posesia raportului lui Arnold Weisenfels, ori să afle indirect, de la cineva din reţeaua lui Fuiorescu, numele lacului. Să vedeţi cum a procedat. A căutat să cunoască pe Mica şi, întrucât, ca bărbat, ticălosul nu-i de loc de lepădat, ea a sfârşit prin a se îndrăgosti de el. Şi iată că el izbuti astfel ceea ce Aspasiei nu numai că nu-i reuşise, dar o costase şi viaţa: să introducă în cetate propriul său cal. Prin Mica află ceea ce se petrece în tabăra duşmană. Prin Mica află că, mai întâi, Aspasia, pe urmă, Fuiorescu puseseră la cale racolarea mea, la sugestia Micăi. Ideea de a mă recruta i-a venit Micăi atunci când a aflat de la căpitanul Tudoraşcu, mai întâi că îl cunoscusem pe Reinhardt Klausner cu mulţi ani în urmă, apoi că am o maşină marca "Rekord". Motiv în plus ca să se felicite le-am oferit atunci când i-am mărturisit că lucrez la arhiva Ministerului de Externe şi că, din când în când, sunt trimis în străinătate în calitate de curier diplomatic. Aflând de toate acestea de la Mica - Mica îi este nepoată - Fuiorescu a fost de părere să fiu imediat recrutat. "Argumente" cu care să mă convingă i se păreau că există suficiente. Primul: să mi se ofere bani, întrucât mereu mă văităm că duc lipsa lor. Al doilea: să fiu şantajat cu "unchiul" din R.F.G. Aspasia, care visa foarte departe, a fost de altă părere şi l-a convins şi pe el. Visa să scoată din ţară, cu ajutorul meu, tot ceea ce privea invenţia lui Axel Fächner. Visa să obţină prin mine diverse documente din arhiva Ministerului. Cu experienţa pe care o avea, dându-şi seama ce mină de informaţii puteam deveni, s-a gândit că ar fi mult mai eficace - din punctul de vedere al obedienţei totale din partea mea - dacă racolarea avea să se întâmple în străinătate, cu metode moderne şi de către un expert ca Şuncărică.

Despre planul acesta al Aspasiei, însuşit ulterior de către Fuiorescu, fu pus la curent de către Mica şi Werner Steinborn. Prin Mica a aflat data plecării mele în străinătate, şi tot prin ea a introdus în încuietoarea geamantanului microfilmul destinat agenturii pe care o slujea, subtilizat ulterior din ascunzătoarea lui de către pretinsul Johan Ohlson, şi acesta în slujba aceleiaşi organizaţii.

După cum ştiţi, experţii noştri descoperiseră în prealabil microfilmul şi îl descifraseră. Fiind în posesia mesajului, nu ne-a trecut prin minte că eu eram, de fapt, purtătorul a încă unui mesaj, acela adresat de Fuiorescu, noul rezident , lui Şuncărică. Şi este normal că nu ne-a trecut prin minte, fiindcă la ora aceea nu ştiam că aveam de a face cu două organizaţii de spionaj.

Pentru a transmite raportul său, Fuiorescu nu şi l-a microfotografiat. El a folosit o metodă mai simplă. L-a scris cu o cerneală specială pe versoul fotografiei ce o reprezenta pe Mica şi pe care aceasta mi-a dăruit-o în ajunul plecării, chipurile ca să n-o uit cât timp voi fi departe de ea. "Intenţia" cu care îmi fusese oferită reieşea clar şi idiot de banal din dedicaţie: "O piedică în calea uitării , de la Mica ta". Nici măcar cele două ieşiri succesive în eter, cu conţinut aproape identic, nu ne-a făcut să bănuim adevărul. Anume, că avem de a face cu doi rezidenţi , sau, altfel spus, cu două reţele. Una, reprezentată numai de Werner Steinborn, cealaltă, formată din Aspasia şi trei verigi, iar apoi, după lichidarea ei, din Fuiorescu şi două verigi, Marcel Koruz şi Mica. Cât priveşte pe Nae Voicu şi Andriesei, ei nu pot fi incluşi în vreuna din reţele. Ei au fost plătiţi pentru câte o acţiune limitată şi, după cum ştiţi, singuri au venit să-şi recunoască vina. De asemenea, nici în ceea ce priveşte pe Arghir, şoferul, sau pe Spiru, scafandrul. Amândoi l-au însoţit pe profesor convinşi că au de a face cu un veritabil profesor şi membru al Academiei. Cu atât mai puţin Reinhardt Klausner, care n-a acţionat în nici un fel după 23 August, mărginindu-se doar să păstreze servieta cu documente.

Datorită faptului că n-am ştiut decât de existenţa unei singure reţele, fără voia mea i-am făcut un asemenea serviciu lui Şuncărică atunci când i-am vorbit de Johan Ohlson şi frumoasa lui pretinsă metresă Malla. Abia după ce m-am întors şi după ce ne-am dat seama că avem de a face cu două reţele, mi-a fost clar de ce Şuncărică mi-a cerut să-i vorbesc cât mai în detaliu despre Johan Ohlson şi Malla, pe care eu îi numisem "oamenii lui". Voia să afle amănunte spre a se convinge dacă nu era la mijloc mâna "concurenţei".

Poate că cineva dintre dumneavoastră se întreabă chiar acuma: Bine, dar ce măsuri a luat Şuncărică atunci când a aflat de la mine că mai există şi alţii pe care îi preocupa persoana mea. Acestora eu le răspund: nici una. Şi e normal. De ce? Pentru următorul motiv: în definitiv ce a aflat el de la mine? Că, în tren, un oarecare Johan Ohlson îmi scotocise prin bagajele personale. Constituia acest fapt un motiv de nelinişte pentru el? Cu alte cuvinte, putea el deduce din acest fapt că se interesau şi alţii de persoana mea exact din motivele pentru care se interesa şi el? Categoric, nu! Dacă v-aş fi spus că oamenii lui au şterpelit din ascunzătoare microfilmul camuflat acolo... de Mica, asta, într-adevăr, ar fi constituit un motiv de alarmă pentru el. În primul rând, fiindcă microfilmul nu lui era adresat, iar în al doilea, pentru că însăşi perspicacitatea mea i-ar fi dat de bănuit. Or eu îi spusesem că Johan Ohlson scotocise prin bagajele mele personale, dar nu se atinsese de geanta mea diplomatică. Asta ce putea să însemne? Putea să însemne că Johan Ohlson era mai curând un hoţ ce opera în trenuri decât un spion. Aşa că, de fapt, vorbindu-i de Johan Ohlson, nu i-am făcut propriu-zis un serviciu. Sau chiar dacă - vulpoi cu experienţă cum este - a înţeles că Johan Ohlson era un coleg de breaslă, în nici un caz nu a avut motiv să intre la bănuială că îl interesase persoana mea - s-au mai precis, bagajele mele - exact din motivele pentru care îl interesa pe el. Fiindcă nu trebuie pierdut din vedere că eu călătoream în calitate de curier diplomatic şi că un diplomat în călătorie exercită în general asupra acelora care se ocupă cu obţinerea de informaţii o foarte mare atracţie.