Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

Tovarăşul Moraru era şoferul. Acesta făcu un pas înainte, îşi drese glasul şi spuse:

- Măi tovarăşi, tovarăşul profesor v-a spus tot ceea ce trebuia să vă spună. Sarcina mea a fost să-l păzesc pe dumnealui, adică pe tovarăşul profesor. Şi mai am acuma o sarcină. Aceea de care, de asemenea, v-a vorbit tovarăşul profesor. Tovarăşe profesor, citiţi-le textul!

- Am aici - vorbi profesorul - nişte formulare pe care trebuie să le completaţi şi să le semnaţi. Scrie aici: Subsemnatul (puncte, puncte), de profesiune (adică meseria, ocupaţia), din comuna (puncte, puncte), raionul (puncte, puncte), participant în expediţia tovarăşului academician-profesor Nicolaie Nedelcu în calitate de (puncte, puncte), prin prezenta, îmi iau angajamentul să nu discut cu nimeni şi să nu dezvălui absolut nimic din ceea ce am văzut cât timp am colaborat (adică am lucrat împreună) cu tovarăşul profesor. În cazul când voi divulga ceva (adică în cazul când careva dintre dumneavoastră va vorbi) din cele ce mi s-a atras atenţia că nu am voie, voi avea de suferit rigorile legii (adică vă aşteaptă închisoarea). Urmează semnătura şi data. Are careva de pus vreo întrebare?

- Nu! răspunseră cu toţii într-un glas.

- Atunci, nu vă mai rămâne decât să completaţi şi să semnaţi formularul. Ştiţi carte?

- Ştim!

- În regulă! Tovarăşe Moraru, împarte formularele.

Şoferul împărţi formularele. Cei trei le completară şi le semnară.

- Gata?

- Gata!

- Atunci daţi-le încoace.

Le strânse, le împături şi le vârî în buzunar.

- Şi încă ceva: măi oameni buni, eu sunt tovarăşul Moraru, şoferul. (Şi apăsă asupra ultimului cuvânt). M-aţi înţeles?

- Înţeles.

- Cu atât mai bine. Ştiţi că nu se glumeşte cu asemenea lucruri.

Profesorul ar fi vrut să nu mai întârzie o clipă şi să pornească la drum, înapoi la cabană. Dar Spiru susţinea că, fiind obosit după atâtea scufundări, nu se simte în stare să facă drumul pe jos până la cabană. De voie, de nevoie, profesorul fu nevoit să amâne plecarea pe a doua zi.

Abia începea să se lumineze, când grupul se puse în mişcare. La înapoiere, drumul nu fu chiar atât de anevoios şi nici nu dură atâta. Acum, la întoarcere, în frunte tot profesorul mergea.

La cabană făcură popas numai atâta cât a fost necesar să se odihnească puţin şi să înfulece câte ceva din bunătăţile calde cu care îi îmbie cabanierul. Profitând de acest popas, profesorul , generos, oferi călăuzului şi tovarăşilor lui câte o sumă de bani care compensa cu prisosinţă eforturile depuse.

După jumătate de oră, "caravana" se puse din nou în mişcare şi peste încă o oră ajunse la cantonul silvic. Lăzile fură încărcate în camion, la fel, restul bagajului. În sfârşit, când toată treaba fu terminată, profesorul îi concedie.

- Puteţi să plecaţi acasă. Dacă nu aveaţi caii, vă duceam noi cu camionul.

- Lăsaţi, tovarăşe profesor. Am mers noi atâta pe jos, încât cei câţiva kilometri ce ne-au mai rămas de făcut până în sat nu ne sperie. Atunci să ne mai vedem sănătoşi, tovarăşe profesor, ură călăuzul, fiindcă el vorbise.

- La revedere.

Călăuzul duse două degete la pălărie, pe urmă, apucând de căpăstru un cal, îl îndemnă:

- Haide acasă, mă talanule!

După "talanul" călăuzului se luară şi ceilalţi trei cai.

Cei doi conductori nu se urniră însă din loc.

- Voi ce mai aşteptaţi?

- Noi rămânem aici, vorbi unul dintre ei.

- De ce? Nu mai am treabă cu voi!

- Avem însă noi cu voi! Sunteţi arestaţi!

Profesorul duse fulgerător mâna la buzunar.

- Cuminte, profesore , cuminte! Nu mai are nici un rost să te agiţi, îl sfătui ironic unul dintre conductori care, de fapt, era locotenentul-major Oprişan.

Profesorul înţelese situaţia. În afară de cei doi, ca din pământ mai apăruseră trei lucrători ai Securităţii. Printre copaci se zăreau câteva autocamioane.

- Stânga împrejur spre canton, profesore ! Şi voi, ăştilalţi doi, le porunci Oprişan.

Profesorul , Spiru Tofan şi şoferul făcură ceea ce li se ceruse.

Le deschise uşa sublocotenentul Dorobanţu.

- Tovarăşe căpitan - raportă el - sosesc musafirii.

Bogdan nu răspunse. Strivi în scrumieră ţigara, după care se duse să se reazeme cu spatele de sobă. În colţul celălalt stăteau pe o laviţă Fuiorescu şi tovarăşul său, care nu era altul decât Marcel Koruz.

Uşa se deschise şi în încăpere pătrunseră, pe rând, profesorul , Spiru Tofan şi şoferul.

Bogdan se uită la ei cu priviri întunecate, pe urmă îi spuse sublocotenentului:

- Du-i în camera cealaltă, Dorobanţule!

CAPITOLUL XVIII

Participa întreg colectivul direcţiei condusă de colonelul Joldiş. Ducu era un pic emoţionat. În câteva minute urma să ia cuvântul şi nu se prea simţea în largul său. Nu-i plăcea să vorbească liber, fiindcă ştia că, în scris, se descurca mult mai bine. Colonelul însă insistase. El avea părerea că un material, oricât ar fi de bine conceput, pierde mult prin lectură.

Când colonelul Joldiş se ridică în picioare, în sală se făcu linişte. Îşi privi colaboratorii şi, cu toate că nu era la primele sale succese, o clipă simţi cum o undă de bucurie îi scaldă sufletul. Erau cu toţii oameni care în diferite împrejurări dovediseră competenţă, ataşament, abnegaţie, spirit de sacrificiu.

- Tovarăşi, vă este cunoscut că, recent, datorită activităţii competente şi neobosite a unora dintre dumneavoastră, a putut fi capturat şi făcut inofensiv un grup de diversionişti, dintre care unii vechi şi înrăiţi spioni de talie internaţională. În reuşita acestei acţiuni meritul revine în primul rând secţiei conduse de maiorul Mănăilă.

Cazul, tovarăşi, prezintă un interes întrucâtva special. Mai întâi, fiindcă obiectivul pe care şi-l propuseseră diversioniştii iese oarecum din comun. În al doilea rând, fiindcă şi metodele folosite de ei se deosebesc, parţial, de cele pe care le-au întrebuinţat până acuma. Întrucât maiorul Mănăilă s-a ocupat direct de elucidarea lui, cred că el este cel mai în măsură să expună, în faţa dumneavoastră, datele principale ale problemei. Prelucrând acest caz, cred că fiecare dintre dumneavoastră va avea câte ceva de învăţat. În consecinţă, dau cuvântul maiorului Mănăilă, Ducu se ridică. Acuma nu mai era emoţionat. Privi, la rândul său, chipurile cunoscute ale tovarăşilor săi de muncă, pe urmă, după ce aruncă o privire pe foaia de hârtie pe care jalonase ideile principale ale expunerii sale, începu:

- Tovarăşi, pentru ca faptele concrete să fie înţelese în înlănţuirea lor logică, va trebui să încep cu... puţină istorie.

La 9 mai 1945, Germania hitleristă, în faţa loviturilor nimicitoare ale aliaţilor, a trebuit să capituleze fără condiţii. Unele dintre căpeteniile hitleriste s-au sinucis ca să scape de pedeapsă, altele au fost deferite Tribunalului internaţional de la Nürnberg, care i-a judecat şi condamnat, iar alţii au izbutit să fugă şi să se ascundă prin ţările Americii de Sud şi prin alte părţi ale lumii.

Vă reamintiţi, tovarăşi, că încă din 1942, când războiul era în toi, hitleriştii duceau o mare criză de devize. De altfel, cu devizele au stat ei prost totdeauna. Ideea de a face rost de devize, recurgând la falsuri, i-a venit mai întâi Obergruppenführerului S.S. Reinhard Heydrich. Desigur, numele acesta odios vă este cunoscut. Este vorba bineînţeles de acelaşi Reinhard Heydrich care, în calitatea sa de locţiitor al Reichsprotektorului, a fost lichidat de către patrioţii cehi, la 4 iulie 1942, la Praga. Ideea lui Reinhard Heydrich de a face rost de devize recurgând la falsuri a fost preluată de Himmler, şeful suprem al Direcţiei generale a siguranţei Reichului şi a devenit Acţiunea Bernhard . În ce a constat această Acţiune Bernhard ? În falsificarea bancnotelor, respectiv a dolarului şi a lirei sterline, care, în schimburile internaţionale, aveau aceeaşi valoare ca şi aurul propriu-zis. Practic, cum au procedat hitleriştii? Au aruncat pe piaţă, prin agenţii lor, o cantitate de bancnote false în valoare de trei sute cincizeci de milioane de lire sterline. Bancnotele false au fost puse în circulaţie în America de Sud, în special, dar şi într-unele din ţările Europei. Cu aceste bancnote false erau achiziţionate metale preţioase şi obiecte de mare valoare, pe care, revăzându-le apoi, hitleriştii obţineau devize veritabile. Meticuloşi, "specialiştii" lui Himmler au tipărit o cantitate de bancnote false mult mai mare decât aceea pe care, prin agenţii lor, izbutiră s-o pună în circulaţie.