Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

Spira Tofan coborî încă de trei ori şi de fiecare dată când reveni la suprafaţă răspunsul lui fu acelaşi:

- Nimic!

În ziua aceea, a patra oară nu mai coborî.

- Gata! Pentru astăzi îmi ajunge.

Puţinele ore care mai rămaseră până la căderea întunericului trecură într-o monotonie şi o plictiseală generală.

După ce cinară, se traseră sub corturi, localnicii înfofolindu-se cu şubele, Spiru şi şoferul vârându-se în saci. Numai profesorul rămase să se mai plimbe de colo-colo şi să fumeze. Intră şi el în cort abia după ce ceilalţi doi adormiseră. Şoferul sforăia cutremurător. În schimb, lui Spiru nici nu i se auzea răsuflarea. Profesorul îl scutură pe şofer.

- Ce s-a întâmplat? întrebă acesta, buimac de somn.

- Nimic! Dar nu mai sforăi atâta. Întoarce-te şi tu, dracului, pe o parte!

Pe urmă, se vârî şi el în sac.

A doua zi, Spiru Tofan coborî din nou în lac. Ca şi în ajun, nerăbdarea profesorului fu la fel de înfrigurată. Poate chiar mai înfrigurată. După scurgerea primului sfert de oră, şoferul, vorbind încet, ca să nu fie auzit de călăuz, întrebă: - Dacă nu găseşte, ce facem?

- Trebuie să găsească.

- Dar dacă, totuşi, nu găseşte?

- Atunci va trebui să căutăm în celălalt lac.

- În care?

Profesorul nu mai avu timp să răspundă, fiindcă Spiru comunică telefonic:

- Totul e în regulă. Scoateţi-mă!

De data asta, însuşi profesorul , bucuros din cale-afară, dădu o mână de ajutor la învârtirea manivelei scripetelui.

- În regulă! confirmă Spiru, după ce îi scoaseră casca.

- Ai găsit?

- Dacă am spus "în regulă", înseamnă că da. Patru bucăţi.

- Patru!

- Te aşteptai să fie mai multe?

- Nu!.. Totuşi... mai ştii?

- Uite, eu am să cobor acuma din nou ca să ancorez lăzile, două câte două. Până le scoateţi pe toate, eu am să mai caut.

- Foarte bine!

Ceva mai târziu, Spiru fu din nou lansat în adânc. După vreun sfert de oră, profesorul auzi vocea lui Spiru:

- În regulă! Daţi bătaie! Dar încet şi cu grijă.

Manivela scripetelui fu pusă din nou în funcţiune. Clipele păreau ore, şi nu atât pentru profesor , cât pentru ceilalţi.

În sfârşit, legate cruciş şi curmeziş cu un lanţ şi agăţate de un cârlig, mare aproape cât un braţ de ancoră, apărură la suprafaţă, pusă una deasupra celeilalte, primele două lăzi. Cu multă grijă, ele fură trase pe improvizatul ponton. După încă un sfert de oră, şi celelalte.

Câteva clipe toţi cinci se uitară în tăcere la ele. Lăzile erau cam de mărimea acelora cu muniţie de infanterie. Poate, ceva, ceva mai mari. În ochii călăuzului se citea un fel de uluitoare uimire, de parcă vedea nişte fiinţe fabuloase, în existenţa cărora refuza să creadă. Privirile îngrijitorilor de cai păreau neutrale, ca şi când lăzile nu ar fi făcut nici un fel de impresie asupra lor. Ochii profesorului exprimau triumf, iar ai şoferului, nedumerire.

Spiru ceru prin telefon să fie scos afară.

- Încă un efort, băieţi, şi gata! le ceru profesorul . Şi în timp ce "băieţii" învârteau manivela, adăugă, referindu-se la Spiru: Ei, acuma poate, săracu', să-şi ude gâtlejul, cât i-o plăcea.

- Ei, ce ziceţi de Spirache, profesore? se lăudă singur scafandrul.

- Ce să zic! Zic doar atâta: că Spirache se pricepe în meseria lui.

- As am fost. Acuma, gata! Mi-au ruginit bojocii şi mi s-a cam descentrat inima. Am ajuns o rablă. De azi înainte, nu mai cobor, profesore, nici dacă m-ai plăti în aur.

Şoferul începu să-l persifleze pe călăuz:

- Ei, cum e cu ştima? Aşa-i că te-a făcut de ruşine?

- Am zis şi eu aşa... Că zice lumea. Dar de bună seamă că nu "ezistă" ştima.

Profesorul , bine dispus, trată pe toată lumea cu coniac şi gustări. Şi în timp ce Spiru, cel mai bine dispus dintre toţi, ciocnea cu localnicii, profesorul îl trase mai deoparte pe şofer.

- Am o vorbă cu dumneata, tovarăşe Arghir.

- Da, tovarăşe profesor.

- Tovarăşe Arghir, am sfârşit treaba, aşa-i?

- Am sfârşit-o, tovarăşe profesor.

- După cum ţi-am mai spus şi la Bucureşti, misiunea pe care am îndeplinit-o este confidenţială. Adică, nu trebuie bătută darabana.

- Dinspre partea mea, tovarăşe profesor...

- Ştiu! Dar temerea mea nu e în legătură cu dumneata. Mă gândesc la localnicii ăştia. Mi-e teamă că ei n-au să-şi ţină gura.

- Păi să le spuneţi că e secret de stat, tovarăşe profesor.

- Crezi că atâta ajunge? Eu îi cunosc mai bine, fiindcă nu pentru prima dată guvernul mi-a încredinţat asemenea misiuni importante. Şi tocmai fiindcă îi cunosc bine, încă înainte de a pleca din Bucureşti, am pregătit nişte formulare pe care ei să le semneze şi prin care să-şi ia angajamentul că nu vor pălăvrăgi.

- Atunci e în regulă, tovarăşe profesor.

- Da, oarecum e în regulă. Ca toată treaba asta să aibă şi mai mare greutate, mă gândesc să le spun că eşti de la Securitate şi că dumneata le ceri angajamente scrise. Eşti de acord?

- În regulă, tovarăşe profesor.

- Mulţumesc. Să ştii că în raportul pe care am să-l întocmesc la Bucureşti am să vorbesc şi despre dumneata.

Şi îl bătu pe umăr protector.

După aceea, ciocnind paharul cu toţi ceilalţi, le ţinu următorul discurs:

- Desigur, sunteţi curioşi să ştiţi ce conţin lăzile pe care le-am adus la suprafaţă. Din păcate, nu-mi stă în putinţă să vă potolesc, repet, din păcate, curiozitatea, de altfel legitimă. Adică, firească, ţinu el să le explice, ca nu cumva să rămână vreun cuvânt neînţeles de auditoriul său. Şi nu pot, fiindcă e vorba de un secret de stat. Voi ştiţi ce înseamnă un secret de stat?

- De bună seamă că ştim, tovarăşe profesor, vorbi şi în numele celorlalţi călăuzul.

- Dacă ştiţi, atunci cu atât mai bine. Nu mai e nevoie să vă explic. Va să zică, nu pot să vă spun ce conţin lăzile, fiindcă este secret de stat. Or, dacă este secret de stat, înseamnă că voi nu aveţi voie să vorbiţi nimănui, dar absolut nimănui, despre lăzi. Nici nevestelor, nici nimănui. Dacă vor începe să umble zvonuri prin sat, atunci vom şti că unul din dumneavoastră nu şi-a ţinut gura şi atunci acela va trebui să dea socoteală acolo unde trebuie, pentru că a trădat un secret de stat. Am fost clar?

- Aţi fost.

- Sunt bucuros că m-am putut face înţeles de dumneavoastră. Vreau să vă mai spun că, fără îndoială, veţi fi întrebaţi de oamenii din sat pe unde am umblat şi ce am făcut. Voi atâta trebuie să spuneţi: că am luat probe de apă din lac de la diferite adâncimi şi că, din cauza timpului, am amânat treaba pentru la primăvară. Aveţi să ţineţi minte?

- Că doar nu suntem copii, se supără călăuzul.

- Nu sunteţi, desigur. Eu însă mă simt obligat să vă înfăţişez lucrurile cât mai clar. Şi acuma mai este ceva. Fiindcă a venit vorba de secret de stat, de un mare secret de stat, trebuie să v-o spun deschis: eu nu mă pot mulţumi doar cu făgăduiala dumneavoastră că veţi păstra secretul. Trebuie să vă luaţi în scris angajamentul, adică sarcina, că nu veţi vorbi. De fapt, nu eu vă cer un asemenea angajament, ci dumnealui. Profesorul arătă spre şofer. Dumnealui nu este şofer, aşa cum v-am lăsat să credeţi. Dumnealui este de la Securitate. Dar nici despre aceasta nu aveţi voie să vorbiţi.

- Clar, tovarăşe profesor!

- Atunci, tovarăşe Moraru, ai cuvântul.