Lidia Ruban - Drumul spre zâmbet

Photograph Iulia Torșenco

Translator Lidia Ruban

© Lidia Ruban, 2022

© Iulia Torșenco, photos, 2022

© Lidia Ruban, translation, 2022

ISBN 978-5-0050-6100-3

Created with Ridero smart publishing system

Ruban Lidia

Cuvânt de la autor

Această carte a apărut detorită faptului că în 2012 soțul mi-a recomandat să-mi expun gândurile și sentimentele pe hârtie. Și eu am început a scrie, iar în toamna anului 2019 eu am hotărât să mă împart și cu tine dragă cititor, și să-ți povestesc diferite istorii din viața mea, despre aceea cum am trecut prin situații grele în viață și necătînd la toate acestea nu am piеrdut bucuria și zâmbetul. Acesta este drumul vieții mele, istoria mea. Și încă multe istorii rămâne a se întâmpla, multe vise spre care tind, multe bucurii și zâmbete vor veni de-a lungul vieții.

Eu am ieșit în coridor din billiard pentru a o suna pe Oxana, meșter de manichiură, deoarece câteva zile în urmă îmi făcusem manichiura la ia și mi sa deformat o unghie. În acest moment s-a apropiat un tânăr ce joacă des billiard la noi, crezând că eu am finisat discuția m-a întrebat:

Tânărul:

– Lidia ați fi deacord să deveniți soția mea?

Eu nu m-am așteptat la așa întrebara de la acest tânar, dar în glumă deja de multe ori răspunsesem multora dintre oaspeții care veneau să joace billiard la noi cu regularitate. Așa că și acestu-i tânăr i-am răspuns la fel:

Eu:

– Nu vă este frica că vă voi raspunde Da?

Însă, în acest moment, tânărul scoate din buzunarul jachetului un inel de aur nespus de frumos și mi-l îmbrecă pe deget! Eu am ramas șocată și plăcut surprinsă.

Eu:

– Vai! Vă sunt foarte recunoscătoare! Însă nu pot primi așa cadou! Eu am răspuns așa în glumă!

Tânărul:

– Cînd aveți o zi liberă? Vă invit la o cafea!

Eu:

– Nu! Nu, eu nu pot primi așa cadou! Primiți inelul înapoi, vă rog!

Tânărul:

– Nu! La revedere! Pe curând!

Și tânărul a plecat în grabă. Tot acest timp, Oxana era pe fir. Și eu continui discuția cu Oxana:

Eu:

– Îți imaginezi! Acum o secundă în urmă un tînăr m-a cerut în căsătorie și mi-a îmbrăcat un inel pe deget!

Oxana:

– Da? Felicitări! Este iubitul tău?

Eu:

– Nu! Este un oaspete ce joaca cu regularitate billiard aici la noi. Sinceră să fiu, încă nici nu-i cunosc numele.

Oxana:

– Da așa ceva se poate întîmpla doar în povești! Îi vei răspunde da?

Eu:

– Nu, eu am deja mire! Peste o saptamînă va fi nunta noastră pe 18.12.2008, eu am cumparat deja biletele. Iar înapoi în Sanct-Petersburg ne vom întoarce împreuna cu soțul deja.

Oxana:

– Mă bucur mult pentru tine! Iar în ce privește reparația unghiei, poți veni mâne la mine la salon?

Eu:

– Da, pot! Ne sunăm mâne! Larevedere!

Eu în stare de șoc și cu inelul pe deget mă întorc în billiard unde lucrez ospătar de pe 01.10.2008.

Barman în această seară lucrează Iulia. O doamnă blândă și binevoitoare în jur de 35 de ani născută în Sanct-Petersburg. Are părul de o culoare deschisa, simpatică, comunicabilă și oricând este gata să te susțină și să te ajute.

Eu m-am apropiat de ea și zic:

– Iulia, acel băiat ce mă tot privește de fiecre dată cînd vine să joace billiard ma cerut în căsătorie și mi-a îmbrăcat un inel pe deghet!

Iulia:

– De aur! Poate te căsătorești cu el, și rămii să trăiești în Sanct-Petersburg, ce bun ai tu în Moldova ta, doar aici trăiești mai bine!

Eu:

– Nu, eu am deja mire, degrabă ne căsătorim și voi avea o familie fericită. Și casă am deja în Moldova, eu cu bunelul am început s-o construim de la fundament! Mai tîrziu am invitat oameni care se ocupă cu construcția caselor, podul l-am pus împreună cu sătenii și prietenii noștri, așa cum este primit în sat la noi să ne ajutăm unii pe alții. Și eu vreau să trăiesc acolo împreună cu iubitul meu.

Iulia:

– Ah! Lidasic, Lidasic! (A zis Iulia cu tristrțe și regret în voce).

Draga cititor, pentru a întelege mai profund situația voi descrie această istorie de la început. Doar fiecere istorie de dragoste este frumoasă și se deosebește de altele. Dar firul istoriei din capitolul precedent va continua.

Deci tânărul billiardist mi-a dăruit un inel de aur și insistă să devin soția lui, eu i-am raspuns ca nu pot deoarece peste o saptamână mă căsătoresc cu cel pe care îl iubesc mult. Tânarul m-ia zis că oricum i-ar placea ca inelul să fie pe degetul meu.

Pe 18 decembrie 2008 urma să înregistrăm oficial cu iubitul meu căsătoria noastră intr-un palat pentru înregistări a căsătoriilor foarte frumos din orașul Orhei, Republica Moldova. Așa era dorința mirelui, deoarece la noi în satul Neculăieuca în sediul Primăriei era mai simplu. Eu am acceptat ideea și așa și am făcut, și am organizat totul.

În asceastă zi îmbrăcații frumos și fericiți eram așteptați la orela 14:00 în sediul Palatului pentru înregistrarea casatoriei. Prietena mea Silvia care lucra secretară la noi în satul Neculaieuca, a fost deacord să fie martoră la nunta noastră împreună cu soțul ei. Iar rochia sa frumoasă în care cîțiva ani în urmă a fost ea mireasă, era deacord să mi-o împrumute pentru nunta mea, ca să fiu și eu frumoasă.

Ziua nunții se apropia, și îndată după casatorie noi planificam să merghem împreună la Sanct-Peterburg să mai lucrăm și să adunam bani pentru necesitățile familiei. Eu vorbisem cu Vadim, directirul pazei centrului commercial “Пионер” ca îndată cum ne întoarcem, soțul să lucreze în pază.

Istoria acestei povești de dragoste începe pe 12 martie 2006, în această zi în satul Neculaieuca era planificat recensămîntul poulației cu scopul de a verifica cîți cetățeni are satul. În aceă perioadă eu lucram bibliotecară în biblioteca publică. Deoarece biblioteca se află în subordonarea primăriei mi-a fost repartizat un teritoriu împreună cu Elizaveta, directorul casei de cultură a satului nostru. În satul Neculaieuca eu am învatat trei ani din clasa a șaptea pâna în clasa a noua, în 1997 am plecat să învăț la Chișinău. M-am întors în toamna anului 2005 deoarece mamica se plîngea și insista ca cineva dintre noi cei trei copii ai ei, să se intoarcă în sat. Și deci eu m-am întors, și mi-a fost propusă funcția de bibliotecar în biblioteca publică. Surioara mea Cristina cu 6 ani mai mică, doar începuse ași atinghe scopurile propuse în Chișinău, iar fratele Grigirii, lucra de cițiva ani în Sanct-Petersburg. Iată că m-am hotărît sa-i fac mămicăi viața mai frumosă și m-am întors în sat, unde pe mulți nu-i cunoșteam, doar că avem multe rude și prieteni de școală. Din acest motiv nu-i cunoșteam pe toți sătenii pe nume, dar Doamna Elizaveta îi cunoștea bine pe toți. Sătenii toți erau gentili și ospitalieri. Eu am primit multe emoții pozitive de la această zi. Toți cu plăcere făceau cunoștință cu mine și se bucurau cînd aflau că sânt biblioteceră în biblioteca publică. Și mai ales când aflau că sânt nepoata lui Grigore Iacoblevici Ganta își făceau concluzii bune. Bunelul era veteran al celui de-al doilea razboi mondial, a luptat în anii 80 și a contribuit la deschiderea bisericii din sat care era închisă deja de 32 de ani, așa ere peste tot în Uniunea Sovietică. Bunelul mult timp a lucrat în mănastirea “Hirova” din satul nostru așa că sătenii îl respectau și priveau cu mult respect și la mine. Bunelul Grișa și bunica Vasilida eru din familii cu mulți copii și ei aveau șase copii, așa că o bună parte din săteni sunt rude cu mine.