Lidia Ruban - Drumul spre zâmbet

Bunelul Vasile în anii 50 a făcut armata la Russia, nu departe de Sanct-Peterburg. Iar dup ce a finisat a rămas să lucreze acolo în pădure. În orașul Lodeinoe Pole sa întâlnit cu bunica, s-au căsătorit și pe 3 ianuarie 1957 s-a născut tăticu, peste puțin timp ei au hotărît să meargă să locuiască în Moldova.

Și deci, despre copilăria mea în continuare. Eu cu Sergiu eram o echipă, ne apăram unul pe altul, iar dacă cineva îndrăznea să ne numească roșcați îi părea rău că încercase să ne ofenseze. Se întâmpla așa ceva rar deoarece singuri erau cointeresați să prietenească cu noi că dealtfel nu le ajutam cu lecțiile. Eu cu Sergiu toți anii până în clasa a șasea am stat într-o bancă, iar dacă vroiau să ne despartă atunci noi îl rugam pe dirigintele clasei noastre să ne lase să stăm împreună. Beam dintr-o sticlă, bunica Tasea îi dădea bani de buzunar cu regularitate, deoarece Sergiu locuai cu părinții împreună la buneii, părinții tăticului meu. Eu niciodată nu invidiam, nici în gând nu mia venit vreodetă. La recreație împreună cumpăram o sticlă de chefir și un pateu și mâncam împreună. Grigore, fratele meu mai mic cu un an decît noi, deseori la recreație mânca împreună cu noi.

Clasa noastră era foarte unită, ne dăruiam cadouri unii altora la 23 februarie și la 8 martie. Învățătoarea noastră în clasele primare era Silivia Spiridonovna, noi o iubeam mult, în clasă eram 27 de elevi. Oare îmi voi aminti toți colegii, Voi începe cu mine și verișorul Sergiu:

– Ruban Lidia

– Onea Serghei

– Țăruș Marianna

– Andoni Alecsandru

– Pînzari Adina

– Lisnic Evghenii

– Muntean Ana

– Staver Mihail

– Cazac Nina

– Stoian Svetlana

– Moșan Eugen

– Boj Ana

– Servitenco Diana

– Bordian Serghei

– Tanas Stela

– Pînzari Taisia

– Balan Ana

– Afanas Mariana

– Dubalari Ion

– Sotnic Natalia

– Spinei Dmitrii

– Vrîncean Ruslan

– Sîrbu Zinaida.

Da, nu pe toți mi i-am amintit, mulți ani au trecut de atunci.

Însă în 1993 în familia noastră au loc mari schimbări.

Când pe 13 aprilie a anului 1988 s-a născut surioare noastră mai mică Ruban Cristina Alecsadrovna, tăticu a încetat să bea alcool și fumatul deasemenea l-a lăsat. Ia promis mămicăi că va deveni cel mai bun tătic pe lume. Și și-a ținut promisiunea egzact 8 luni, apoi a început din nou. Mămicăi cu bebeluș și eu cu Grișa și tăticul care era permanent beat și făcea festa, îi era foarte greu. Și necătînd la aceste situații părinții hotărăsc să-și înregistreze oficial căsătoria pe 25 august a anului 1989, iar mai tîrziu s-au cununat și la biserică, în speranța că tăticu va deveni mai bun. Însă din păcate nimic nu s-a schimbat, tăticu venea beat, o ofensa pe mămica și o bătea, nouă ne era tare frică de el. Pe mine niciodată nu m-a bătut, iar pe mucuțul Grișa îl arunca în pământ de parcă spărghea veselă, cum se sparghe vesela în mare agitație am văzut deasemenea la tăticu. Micițul, micuțul meu frățior, îmi amintesc și plăng de durere, nu sepoate ca copiii să aibă o astfel de copilărie. Iar eu când am crescut un pic mai mare, visam să merg la mănăstire să nu devin niciodată soție, și încă și pe copii mei s-ăi chinui. Și încă visam s-o duc pe mămica cât mai departe de tăticu, ca să nu o omoare într-o zi pe scumpa mea mămică, pe care am văzut-o plângând mereu. Uneori se întâmplă să discut cu cineva și dacă zic că nu m-am certat niciodată cu mămica nu mă credeau. Îar eu nu știu cum ași putea să mă cert și so fac să sufere știind cât a plâns și a suferit de la tăticu. Chear visam ca părinții să divorțeze, și să plecăm cât mai departe de la el.

Și visul meu s-a împlinit în august 1993 când noi toți trei împreună cu mămica am plecat să locuim la părinții mămicăi. Tăticu se simțea vinovat, și a adus cu o mașină mare văcuța, căprița, porcul, frigiderul, patul mare, dulapul pentru haine, și alte lucruri necesare. A rugat-o pe mămica să-i dee încă o șansă. Și așa a rămas împreună cu noi să locuiască la părinții mămicăi, însă deseori când se certa cu mămica pleca la Soroca. Așa a continuat până în vara anului 1997, când a bătut-o pe mămica așa încât mămica a stat 6 luni în spital. Iar el în loc să facă bani pentru a o trata pe mămica, pentru a mă ajuta pe mine să plec la învățătură măcar pentru a primi o profesie, visam eu desigur să merg la învățătură la Chișinău, însă el a plecat din nou la Soroca. Iar noi toți am rămas în grija bunelului, bunica pe 9 iunie 1996 se stinsese din viață. Iar peste un an după ce tăricu o bătuse atît de crunt pe mămica, mămica a divorțat. Și în familia noastră a venit pacea și liniștea, noi nu mai avem frică, și suntem friciți împreună. O iubesc mult pe mămica și mă bucur că este sănătoasă. În Sanct-Peterburg am venit pe 18 iunie a anului 2008, pentru a munci și salva casa noastă pusă în bancă ca garanție de către surioara mea Cristina. Deoarece îmi era frică ca banca să nu ne ia casa și noi să rămânem în stradă.

– (Întrerup istoria mea). Este deja ora 4 dimineață, foarte târzui, mâne dimineață trebuie să merg la serviciu și tu cred că mergi dimineață la seviciu! Poate cu altă ocazie îți voi mai povesti alte istorii din viața mea.

Andrei:

– Da, grea îți este viața, și necătînd la acest fapt ești veselă și zâmbitoare! Bravo! Eu m-am îndrăgostit încă mai mult! Bine Să merghem!

Când aveam vreo șase s-au șapte ani îmi plăcea foarte mult un băiat pe nume Ghena ce locuia în vecinătate. Era dintr-o familie cu patru copii, el era cel mai mare, și cu doi ani mai mare decât mine. Iar sora lui Ana, învăța cu mine într-o clasă. Vara jucam cu toții fodbal, iar iarna hochei, hochei jucam așa fără patine, și ne era foarte vesel. Ne adunam mulți copii, veneu copiii tantei Antonina, Borea, Iura și Aliona, venea și Serghei fiul nanei Valea, ei locuiau mai aproape de grădiniță, și eu cu frățiorul meu Grișa și Ghena, Ana, Vanea, Victor era micuț și rămînea cu tanti Marusea, ca și Cristina de fapt, surioara mea. Noi cu Grișa aproape întotdeauna eram împreună și ne apăram unul pe altul. Iarna construiam cetete din zăpadă și fiecare își apăra regatul său, ne băteam cu bulgări de zăpadă. Vara ne jucam de-a ascunselea, ne ascundeam prin copaci, era și o salcie bătrână cu o scorbură adâncă ne plăcea și acolo să ne ascundem. Așa treceau anii, eu scrieam poezii, și nimănui nu-i spuneam că-mi place Ghena. Iar când noi am crescut și eu eram în clasa a șasea, iar Ghena în clasa a opta, venea și-mi cerea permisiunea de la mămica să merg cu el la serata de la școlală. Dădea promisiunea că mă va petrece până acasă și că mă va apăra de oricine. Îmi place să-mi amindesc de acele frumoase momente și sincere flăcări a inimii. Iar cînd familia noasrtă a plecat cu traiul la părinții mamei eu încă mult timp am continuat să scriu scrisori Anei și de fiecare dată transmteam tuturor salutări, și întrebam cum acolo prietenii noștri, îmi era foarte tare dor de ei.

Iată această întâmplare din copilărie mea când pentru prima oară am fost îndrăgostită de un băiat. Insă totul a rămas acolo în copilărie, eu am rămas doar cu amintirea.

În 1997 eu am finisat clasa a 9, la noi în sat școala era incompletă, și aceasta însemna că trebuie să merg undeva la învățătură pentru a absolvi școala completă. Balul de absolvire a fost minunat, ne-am veselit împreună cu părinții si învățătorii. Mămica a copt multe torte și dulciuri. Mă mândresc cu mămica mea. Și tăticu ne-a ajutat mnlt cu pegătirile pentru balul de absolvire. Diriginta clasei noastre a adunat untr-un pachet dulciuri și suc și mi-a înmânat ca să luăm cu noi pe malul lacului să întîlnim zorii. Eu, am invitat-o pe Liuba Ivanivna să meargă cu noi. Era foarte vesel și fascinant, pe malul lacului toată clasa, cinava a adus și un magnetofon, așa că am și dansat. Am întîlnit zorii, știind că suntem toți împreună pentru ultima oară, și ne despărțim plecând fiecare pe drumul vieții sale.