Lidia Ruban - Drumul spre zâmbet

Tăticu:

– Dar iată ce fată ai crescut, mă mîndresc cu tine, singură îți atingi scopurile propuse, și studii superioare ai făcut, și o fiică bine educată ai, și pe noi nu ne uiți, deși eu nu merit iubirea și ajutorul tău! Nu ți-am ajutat, nu te-am susținut, iar tu toți anii îmi scrii scrisori, mă bucuri și în același timp prin faptele tale bune mă faci să roșesc și să-mi simt vina și mai mult.

Ne cătând la tot ce se petrecea în jurul meu, eu m-am născut pe 18 februarie 1982 la 15:20 de 3 kg. și 200g. Aveam părul roșcat și ochii albațtri, în spitalul de maternitate numărul 1 din Chișinău, Republica Moldova. Era o zi frumoasă de iarnă, fulgii de zăpadă mari se așterneau frumos ca un covor cât puteai privi cu ochii, după povestirile mamei. Da, mare dorință aveam eu să vin pe acest pămînt. Însă gândurile rele nu au lăsat-o pe mama, și a hotărât că cum va rămâne singură în secție va sări de la etajul al cincilea împreună cu mine, deoarece nu este căsătorită, nu are familie, tăticu în acel moment era plecat cu soția și fiica la nordul Republicii în raionul Soroca la botezul verișorului meu Serghei. În momentul în care mămica era deja gata să facă pasul în secția a intrat sora medicală și a oprit-o pe mamica, și după aceasta întotdeauna era cineva alături. Veneau s-o viziteze pe mămica și sora ei Elena, și fratele Iacob, iar într-o zi a veni bunica. Bunica a vorbit foarte sever cu mămica, că nu se poate să ai copii decă nu ești căsătorită, că îi face de rușine pe părinții săi. Bunica și ea avea gînduri rele, de genul mai bine să murim toți decît să tragem așa rușine, și avea în geantă nu cuțit. Însă după ce i-a zis mamei tot ce avea pe inimă sa făcut mai blîndă și i-a zis mamei decă nu are unde merge și nu se vor căsători atunci poate veni acasă și părinții o vor ajuta. Tăticul într-o zi i-a transmis mămicăi o scrisoare în care întreba cum se simte ea și cum acolo Lidia, din care mămica a înțeles că mă vor numi Lidia. Și așa și m-au înscris mai târziu în certificatul de naștere. Tăticul a zis că m-a numit așa în onoearea mătușei sale cu nume identic, Ruban Lidia, care locuia într-un sat cu părinții liu și îl ajuta tot timpil, o iubea mult.

Tătiul și-a îndeplinit promisiunea, a vorbit cu Tatiana Rogozina de la Teatrul Republican de Păpuși “Licurici”, unde lucra și el păpușar, și împreună cu mămica și cu mine au trăit o perioadă la ea. Peste puțin timp au mers să locuiască la părinții lui tăticu la nordul Moldovei. Părinții mămicăi și tăticului le-au cumpărat o casă în același sat. Pe 5 august 1983 sa născut fățiorul meu Grigorii Alecsandrovici Ruban. Eu eram deja mare (aveam un an și șase luni) și o ajutam pe mamica să legene căruciorul, și vorbeam cum puteam cu frățiorul ca să nu plângă, uneori adormeam înainte să-l liniștesc, iar mămica cînd intra în odaie vedea că eu dorm și nu mai legăn căruciorul.

Eu cu tăticu, Ruban Alecsandru

Eu cu mămica, Ruban Vasilida

Anii treceau, noi creșteam, mămicăi îi era greu, lucra în câteva locuri ca să ne hrănească. Tăticul și el lucra însă adesea își permitea să folosească alcool, așa că mămicăi nui rămânea alceva de făcut decât să hrănească familia. Iar când eu aveam șase ani, pe 13 aprilie a anului 1988, mămica a născut-o pe surioara noastră. Eu vroiam s-o numuim Marcela, și ziceam că nu mă voi juca și nu o voi iubi dacă îi vor da alt nume. Și desigur m-am înfârnat cînd am aflat că i-au det numele Cristina. Necătînd la acest fapt eu o iubeam și oiubesc mult pe surioara mea, toată copilăria o numeam păpușica mea și acum se întâmplă. Tăiticul odată cu nașterea surioarei a încercat să se lase de obiceiurile rele, însă nu a rezistat mult, și a început din nou. Ne era foarte greu, se întîmpla să nu avem o fărîmitură de pîine în casă. Ne ajutau părinții mămicăi și a lui tăticu. Mătușa Lida, în cinstea căreea tăticu m-a numit, ne-a dăruit o căpriță, părinții lui tăticu ne-au dăruit un purceluș, mai târziu și o vacă, bunica Vasilida, mama mămicăi, ne aducea de fiecere dată ceva necesar pentru casă, plapume, perne, cearșafuri. Noi ieram copii ascultători și îi respectam șii iubeam mult pe buneii noștri. Iar pe mine bunica Vasilida tot vroia să mă ia cu traiul la ei cu bunelul ca să-și rascumpere gîndurile rele față de Dumnezeu. Bunica mă iubea mult, eu îi scrieam scrisori, trimeteam felicitări, cînd veneam în ospeție mi le arăta pe toate păstrate, eu când veneam vara la bunei, în satul Neculăieuca din raionul Orhei, mergeam la mănăstirea din sat și cîntam în horul bisericesc. Bunica întotdeauna îmi cumpăra cerceii cere îi doream și-mi cumpăra bilete ca să merg cu autobuzul în călătorie la Romănia. Așteptam cu nerăbdare fiecare vară ca să merg la bunei la Orhei și nu vroiam să plec toamna de la ei. Deși îmi era dor de mămica și se întâmpla să stau lîngă telefonul fics de-a lungul serii în așteptarea unui apel telefonic de la mămica ca să-i aud vocea. Vara la bunica nu aveam nici o grijă, iar acasă, vai, vai, vai! Trebuia să hrănim cu Grișa și animalele, și păsările, să avem grijă de grădină, iarna focul în sobă, și note bune între timp de la școală să aducem, trebuia să-i ajutăm mămicăi și tăticului în toate. Note bune eu mă stăruiam să primesc deoarece visam să merg cînd voi crește mare la Chișinău la Universitate.

În copilărie îmi plăcea să scriu poezii, tăticul meu de fiecare dată mă critica, și nici mu mă susținea când eu spuneam în voce că visez să fac studii la Chișinău. De fircare dată zicea că trebuie să pasc vitele, avem mult de lucru aici la sat, iar eu nu încetam să tind la împlinirea visului.

Deseori nu aveam cu ce face focul în sobă, și se întâmpla să merghem cu mămica să strânghem măcar pentru cîteva zile lemne s-au bețe de la floatea soarelui. Și le aduceam acasă pe un suport cu petru roți. Tăticul în aceste momente dorrmea intr-o stare fizică foarte rea după mult alcool, ne era frică ca cumva întâmplător să-l tezim, să nu înceapă a striga s-au încă mai rău să o gelozeze pe mămica făfă cauză. Și la noi începea a stirga că totul este făcut greșit, nu așa am hrănit vitele și în genere totul este feăcut nu cum trebuie.

În vecinătate cu noi trăia o familie cu patru copii. Cel mai mare era Ghenadii cu doi ani mai mare decăt mine și câte odată mă invita la seratele ce se petreceau la școală. Tăticul nu-mi permitea, deaceea până el dormea mămica îmi dădea voie, însă risca să se certe cu el din acest motiv. Iar dacă tăticul nu era acasă eu speram să vin de la serată mai devreme decât el.

Pe mine și Cristina tăticu nu ne bătea doar striga, însă și atât era deajuns ca să ne fie frică, Iar pe frățiorul meu, pe Grișa îl bătea foarte tare (scriu și plăng, nu puteam să-mi apăr fratele, eram și eu mică, și mie îmi era frică. Doar fugeam prun jur și-l rugam să nu-l mai bată, ah, cît ași vrea ca pe întregul glob copiii să aibă parte de părinți iubitori și blânzi!).

Eu eram o elevă foarte activă, luam parte la concursuri raionale si în incinta școlii, învățam binișor spre deosebire de verișorul meu Sergiu, care era emiment el cunoștea la perfecție două limbi rusă și română. Limba rusă o cunoștea deoarece locuia împreună cu buneii, bunica Tasea(Anastasia) era din Russia.