Walter Miller Jr - Cantică pentru Leibowitz

Când se stinse până şi ultima geană a crepusculului şi apărură stelele, adăpostul era întărit pe măsura puterilor lui; doar încercările de peste noapte aveau să dovedească dacă putea să-i ţină pe lupi la distanţă. Nu mai avea mult de aşteptat. Auzise deja câteva urlete dinspre apus. Aprinse şi focul, dar dincolo de cercul de lumină aruncat de el nu vedea atât cât să poată strânge porţia zilnică de fructe purpurii de cactus — singura sursă de hrană cu excepţia duminicilor, când, de la abaţie, după ce trecea preotul cu Sfânta cuminecătură, i se trimitea o mână de boabe uscate de porumb. Regula privind veghea Postului Mare nu era chiar atât de severă precum se aplica. Aşa cum era pusă în practică, regula aducea a post negru.

În seara asta însă, chinurile pricinuite de foame erau mai puţin supărătoare decât dorinţa greu de înfrânat de a da fuga până la abaţie să ducă vestea privind descoperirea făcută. Dacă ar proceda astfel, ar însemna să renunţe la vocaţie chiar înainte ca ea să se fi înstăpânit în fiinţa lui; fie că avea chemare, fie că nu, trebuia să rămână aici pe toată durata Postului, să-şi continue veghea ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic extraordinar.

Stând visător în preajma focului, scrută bezna în direcţia Adăpostului contra Căderilor de Pulberi şi încercă să vadă cu ochiul minţii o basilică impunătoare ridicându-se exact în acel loc. Închipuirea îi dădea un sentiment plăcut, dar era greu de imaginat că cineva ar alege această porţiune de deşert uitată drept centru al unei viitoare dioceze. Dacă nu o basilică, măcar o biserică mai măruntă — Biserica Sfântul Leibowitz din Pustie — înconjurată de o grădină şi un zid, cu un altar al Sfântului care să atragă dinspre nord fluvii de pelerini cu legături de pânză în jurul coapselor. „Părintele” Francis din Utah ar îndruma pelerinii într-un tur al ruinelor, chiar prin „Bocaportul Doi” în splendorile „Mediului Steril Etanş”, prin catacombele Potopului flăcării unde… unde… ei bine, după aceea va ţine o slujbă pentru ei la piatra altarului, care va conţine o relicvă aparţinând sfântului care dă numele bisericii — un petec din pânză de sac? fire din funia călăului? bucăţi de unghii culese de pe fundul cutiei ruginite? — ori poate acel BILET DE PARTICIPARE CURSE. Imaginile se stinseră. Fratele Francis avea puţine şanse să ajungă preot — nefiind un ordin de misionari, Fraţii lui Leibowitz aveau nevoie doar de o mână de preoţi pentru abaţie şi pentru cele câteva comunităţi mărunte de călugări aflaţi în alte locuri. Pe de altă parte, „Sfântul” era deocamdată doar Fericit şi nu va fi declarat niciodată sfânt în mod oficial decât dacă mai făcea câteva miracole convingătoare pentru a-şi susţine beatificarea, care nu avea caracter definitiv precum canonizarea, deşi le îngăduia călugărilor Ordinului Leibowitz să-şi venereze fondatorul şi patronul în afara Liturghiilor şi a serviciului religios obişnuit. Catedrala închipuită se micşoră până ajunse o biserică oarecare, de la margine de drum, iar fluviul de pelerini secă, devenind un izvoraş. Noua Romă avea alte probleme mai importante de rezolvat, cum ar fi, de pildă, petiţia privind definirea oficială a chestiunii Darurilor Divine ale Sfintei Fecioare, fiindcă Dominicanii susţineau că Imaculata Concepţie nu presupunea doar graţie lăuntrică, dar şi faptul că Binecuvântata Mamă avusese puteri divine care erau şi acelea ale Evei înainte de Păcat; unii teologi aparţinând altor Ordine, deşi recunoşteau că aceasta e o întâmplare fericită, refuzau să admită că exact aşa stăteau lucrurile şi susţineau că o „fiinţă” ar putea fi „curată dintru început”, dar nu neapărat înzestrată cu daruri divine. Dominicanii se înclinau în faţa ideii, însă afirmau că această credinţă fusese dintotdeauna inclusă de la sine în alte dogme — la fel ca şi Adormirea Maicii Domnului (nemurire divină) şi Apărarea de Păcat (presupunând integritatea divină) şi multe alte exemple. După cum se vedea, străduindu-se să rezolve polemica, Noua Romă lăsase dosarul canonizării lui Leibowitz să se acopere de praf de pe un raft.

Mulţumindu-se şi cu un altar mic al Fericitului, plus un firicel de pelerini, fratele Francis începu să moţăie. Când se trezi, din foc nu mai rămăseseră decât tăciuni licărind roşiatic. Ceva părea anapoda. Era chiar singur? îşi încordă privirea către întunericul atoateeuprinzător.

De dincolo de stratul de cărbuni, licăriră către el ochii unui lup negru.

Francis scoase un ţipăt şi se adăposti în grabă mare.

Ţipătul, hotărî el în vreme ce tremura în bârlogul durat din pietre şi mărăcini, reprezentase o încălcare fără de voie a legii tăcerii. Rămase întins la pământ, strângând cutia metalică la piept şi rugându-se ca zilele Postului Mare să treacă iute, timp în care prin jurul adăpostului se auzeau paşi mărunţi zgrepţănând ţărână.

— …iar apoi, Părinte, aproape c-am luat pâinea şi brânza.

— Dar nu le-ai primit, aşa e?

— Nu.

— Atunci n-ai păcătuit cu fapta.

— Dar le voiam atât de mult încât mă simţeam în stare să le gust.

— Cu voie? Ai simţit că dorinţa pornea din adâncul sufletului?

— Nu.

— Ai încercat să o alungi.

— Sigur.

— Deci nici cu gândul n-ai făptuit păcatul lăcomiei. Atunci de ce mi te spovedeşti?

— Fiindcă mi-am pierdut cumpătul şi l-am stropit pe bătrân cu apă sfinţită.

— Ce-ai făcut? De ce?

Îmbrăcat cu stola obişnuită, părintele Cheroki privi fix profilul penitentului care stătea îngenuncheat în deşertul pârjolit de soare; se întreba cum de era posibil ca un asemenea tânăr (nu deosebit de inteligent, după câte îşi putea da el seama) să găsească prilejul de a păcătui chiar aflându-se cu desăvârşire izolat în pustietatea asta, departe de orice pricini de supărare sau surse de ispită. Aici, un băiat ca acesta n-ar prea avea cum să păcătuiască, mai ales dacă nu are la el decât un rozariu, o bucăţică de cremene, un cuţitaş şi o carte de rugăciuni. Cel puţin aşa socotea părintele Cheroki. Confesiunea aceasta îi răpea prea mult timp; speră ca băiatul să isprăvească mai curând. Artrita îl supăra iar, însă din cauza Sfintei Împărtăşanii de pe măsuţa portabilă pe care de obicei o căra după el când îşi făcea rondul, prefera să rămână în picioare ori să îngenuncheze alături de penitent. Aprinsese o lumânare în faţa recipientului în care ţinea azima de grijanie, dar în lumina orbitoare a soarelui flacăra trecea neobservată, iar o pală de vânt ar fi putut s-o stingă fără ca el să-şi dea măcar seama.

— Dar exorcismul e îngăduit în vremurile acestea fără nici o aprobare expresă din partea unei autorităţi superioare. Ce mărturiseşti — faptul că ţi-ai pierdut cumpătul?

— Şi asta.

— Pe cine te-ai supărat? Pe bătrân sau pe tine însuţi fiindcă erai cât pe ce să iei mâncarea?

— N… nu ştiu precis.

— Păi, hotărăşte-te, îl îndemnă nerăbdător părintele Cheroki. Ori îţi găseşti vină, ori nu.

— Îmi găsesc vină.

— Pentru ce? întrebă Cheroki, oftând.

— Pentru c-am pângărit apa sfinţită într-un acces de furie.

— „Pângărit?” N-ai avut nici un motiv să bănuieşti o influenţă diavolească? Pur şi simplu te-ai înfuriat şi l-ai stropit cu ea? Ca şi cum i-ai fi azvârlit cerneală în ochi?

Percepând sarcasmul preotului, novicele se frământă şi şovăi cu răspunsul. Fratelui Francis îi era întotdeauna greu să se mărturisească. Nu găsea cuvintele potrivite pentru a-şi descrie faptele păcătoase, iar când încerca să-şi amintească motivele care-l îndemnaseră să cadă în greşeală devenea neajutorat şi patetic. Adevărat, nici preotul nu-i sărea în ajutor întrebându-l de-a dreptul dacă a păcătuit ori nu — cu toate că altă ieşire nu exista.