Walter Miller Jr - Cantică pentru Leibowitz

— Cred că am uitat de mine pentru o. clipă, spuse el într-un sfârşit.

Cheroki deschise gura, cu gând să ceară lămuriri suplimentare, dar se răzgândi imediat.

— Înţeleg. Ce altceva mai ai de mărturisit?

— Gânduri lacome, spuse Francis după ce se gândi puţin.

Preotul oftă.

— Credeam c-am încheiat cu asta. Sau ai mai păcătuit o dată?

— Ieri. Părinte, am văzut o şopârlă. Era vărgată în albastru şi galben şi avea nişte copane divine — groase cât degetul mare şi durdulii, iar eu mi-am adus aminte că au gust d,e pui când sunt rumenite bine şi pielea devine crocantă şi…

— Bine, bine, îl întrerupse preotul. Pe chipul lui îmbătrânit trecu doar o umbră de dezgust. La urma-urmei, băiatul acesta stătuse multă vreme în soarele nemilos.

— Te-ai complăcut în aceste gânduri? N-ai încercat să alungi ispita?

Francis roşi.

— Am încercat s-o prind. Mi-a scăpat.

— Aşa, deci n-ai păcătuit doar cu gândul… ci şi cu fapta. Numai o dată?

— Păi, da… doar atât.

— Clar, prin gând şi faptă, voind cu bună ştiinţă să mănânci carne în Postul Mare. Te rog să te exprimi cât poţi de limpede. Credeam că ţi-ai cercetat conştiinţa cum se cuvine. Mai ai de mărturisit şi altele?

— Destule.

Preotul se crispă. Trebuia să viziteze şi alte locuri de sihăstrie; avea mult de mers călare prin arşiţă, iar genunchii îl dureau deja.

— Continuă, te rog, cât poţi de repede, spuse el cu un oftat.

— Necurăţenie, o dată.

— Cu gândul, cu vorba ori cu fapta?

— Păi, a venit vedenia aceea, iar ea…

— Vedenie? A, noaptea? Dormeai?

— Da, dar…

— Atunci de ce mărturiseşti asta?

— Pentru ce-a fost după aceea.

— Când anume? După ce te-ai trezit?

— Da. Mi-a rămas gândul la ea. Mi-am imaginat-o din nou.

— Bine, gânduri de preacurvie, ai greşit cu bună ştiinţă. Acum te căieşti? Ce altceva mai ai de spus?

Toate acestea erau în firea lucrurilor şi părintele Cheroki le auzise de atât de multe ori mărturisite de postulanţi după postulanţi şi novici după novici, încât acum fratele Francis ar fi putut măcar să-şi strige de-a dreptul auto-acuzaţiile una, două, trei î n bună rânduială, fără să mai fie nevoie să-l îmboldească si îndemne la fiecare pas. Francis părea să întâmpine greutăţi în a-şi formula gândurile; preotul se arătă răbdător.

— Cred că mi-am găsit chemarea, Părinte, numai că… Francis îşi linse buzele crăpate de uscăciune şi rămase cu privirea pironită la un gândac aflat pe o piatră.

— O, chiar aşa? întrebă Cheroki fără nici o inflexiune în glas.

— Da, aşa cred, Părinte, dar poate fi considerat un păcat dacă, atunci când am simţit asta pentru prima oară, am privit cam cu dispreţ la scris? Aşa să fie?

Cheroki clipi nedumerit. Scris? Chemare? Ce era cu întrebarea asta? Studie vreme de câteva clipe expresia de seriozitate de pe chipul novicelui, apoi se încruntă.

— Tu şi fratele Alfred v-aţi scris bileţele? întrebă el ameninţător.

— A, nu, Părinte!

— Atunci despre al cui scris vorbeşti?

— Al Fericitului Leibowitz.

Cheroki rămase pe gânduri. Oare prin colecţia de documente de odinioară a abaţiei exista vreun manuscris scris personal de fondatorul Ordinului? Vreun exemplar original, măcar? După ce cugetă un moment, socoti că exista; da, erau câteva petice rămase, păstrate însă cu mare grijă sub cheie.

— Te referi la ceva întâmplat la abaţie? Înainte de venirea ta aici?

— Nu, Părinte. S-a întâmplat chiar acolo. Făcu un semn din cap către stânga. Trei movile mai încolo, în preajma acelui cactus înalt.

— Şi spui că asta are vreo legătură cu chemarea ta?

— D-dda, dar…

— Păi bineînţeles, rosti Cheroki tăios, nici NU E POSIBIL să încerci a spune că… ai primit de la Fericitul Leibowitz, care e mort, ia să vedem, de şase sute de ani, o invitaţie scrisă de mâna lui pentru a depune jurămintele solemne? Iartă-mă, dar aşa am înţeles eu vorbele tale.

— Păi, cam aşa stau lucrurile, Părinte.

Cheroki dădea să spumege. Dându-şi seama de primejdie, fratele Francis scoase din mânecă un petec de hârtie şi i-l înmână preotului. Devenise pergamentoasă din pricina vechimii şi era pătată. Cerneala se decolorase.

— Jumătate kilogram pastramă, pronunţă părintele Cheroki, zăbovind asupra unora dintre cuvintele necunoscute, una cutie cârnaţi, şase chifle — de adus acasă pentru Emma. Îl ţintui cu privirea pe fratele Francis. Cine a scris astea?

Francis îi povesti.

Cheroki căzu pe gânduri.

— Nu poţi să te confesezi cum se cuvine în starea asta. Şi nici eu n-aş proceda corect absolvindu-te de păcate, atâta vreme cât nu eşti în toate minţile. Văzându-L pe Francis cum se chirceşte îndurerat, preotul îl atinse încurajator pe umăr. Nu te îngrijora, fiule, o să discutăm pe îndelete după ce te faci bine. O să-ţi ascult confesiunea altă dată. Deocamdată… Agitat, aruncă o privire la vasul în care se afla cuminecătura. Aş vrea să-ţi strângi lucrurile şi să te întorci neîntârziat la abaţie.

— Părinte, dar eu…

— Îţi poruncesc, spuse preotul ferm, să te-ntorci neîntârziat la abaţie.

— D-dda, Părinte.

— Acum nu te voi absolvi de păcate, însă ai putea face un gest de pocăinţă bineprimit înălţând douăzeci de rugi drept penitenţă. Doreşti să te binecuvântez?

Novicele dădu aprobator din cap, luptându-se să-şi stăvilească lacrimile. Preotul îl binecuvântă, se ridică, făcu o plecăciune în faţa Sfintei cuminecături, luă vasul din aur şi-l legă la loc de lanţul din jurul gâtului. După ce vârî lumânarea în buzunar, plie masa şi o fixă cu o cureluşă în spatele şeii, înclină capul cu un aer solemn către Francis, apoi încălecă pe iapa lui şi porni să-şi termine turul locurilor de post ale altor fraţi. Francis se aşeză pe nisip şi plânse.

Ar fi fost mai simplu dacă l-ar fi convins pe preot să coboare în criptă pentru a-i arăta camera, dacă ar fi îndrăznit să-i pună în faţă cutia şi conţinutul ei, precum şi semnul făcut de pelerin pe piatră. Însă preotul ducea cu sine împărtăşania şi nimic nu l-ar fi înduplecat să pătrundă într-un subsol plin cu pietre, coborând pe palme şi genunchi, ori să răscolească prin cutia veche şi să se vâre în dispute arheologice. Francis socotea că, evitând să-l invite, procedase cum era mai bine. Atâta vreme cât mai avea în vas o singură Cuminecătură, se cuvenea ca vizita lui Cheroki să rămână solemnă; după ce vasul se golea, poate că preotul ar fi fost dispus să asculte totul cu un aer mai prietenesc. Novicele nu-l putea învinovăţi pe părintele Cheroki că se pripise trăgând concluzia că îşi ieşise din minţi. Era, î ntr-adevăr, niţel ameţit de soare şi se bâlbâise destul de mult. După veghea menită a le pune la încercare chemarea, mulţi novici se întorseseră la abaţie cu minţile rătăcite.

Nu avea de ales; trebuia să dea ascultare poruncii de a se întoarce.

Merse până la adăpost şi aruncă o ultimă privire înăuntru, să se asigure că era cu adevărat acolo, apoi se duse pentru a lua cutia. În momentul când o pusese deja în desagă şi se pregătea să plece, spre sud-est apăru dâra de colb anunţând sosirea celui care aducea provizia de apă şi porumb de la abaţie. Fratele Francis hotărî să aştepte hrana înainte de a porni în lungul drum spre casă.

În faţa vălătucului de praf apărură trei măgari şi un călugăr. Măgarul din frunte se împleticea sub povara fratelui Fingo. În ciuda glugii, Francis îl recunoscu pe ajutorul de bucătar după umerii căzuţi şi după picioarele păroase care erau atât de lungi încât, bălăbănindu-se de o parte şi de alta a coastelor măgarului, aproape că se târau pe pământ. Animalele care veneau în urma lui aveau în spinare săculeţi cu porumb şi desagi cu apă.