Walter Miller Jr - Cantică pentru Leibowitz

Chipul lui Cheroki se încruntă plin de mirare.

— A spus fratele Francis aşa ceva?

— NUU! mugi Arkos. N-ai auzit ce-am spus? Francis n-a afirmat nimic din toate astea. Mai bine-o făcea, afurisit să fie, şi-atunci îl PRINDEAM pe ticălos! Numai că el povesteşte pur şi simplu, ca un prost, ca să spunem lucrurilor pe nume, şi-i lasă pe ceilalţi să descâlcească înţelesurile. Încă n-am discutat cu el. L-am trimis pe rectorul Memorabiliei să-l tragă de limbă.

— Cred c-ar fi mai bine să vorbesc eu cu fratele Francis, murmură Cheroki.

— Te rog! Când ai intrat îmi puneam întrebarea dacă e cazul să te prăjesc de viu sau nu. Pentru că l-ai trimis înapoi, de asta era vorba. Dacă l-ai fi lăsat să mai stea în deşert n-am fi avut parte de toată pălăvrăgeala asta care cuprinde toată abaţia. Dar, pe de altă parte, dac-ar fi rămas acolo, nu se ştie ce altceva ar mai fi dezgropat din beciul acela. Cred c-ai făcut cum era mai înţelept porun-cindu-i să se întoarcă.

Cheroki nu luase hotărârea gândind în felul acesta, de aceea socoti că tăcerea era cel mai potrivit răspuns.

— Vorbeşte cu el, mormăi abatele. Apoi trimite-l la mine.

Luni dimineaţă, în jurul orei nouă, fratele Francis bătu temător la uşa biroului unde-l aştepta abatele. Noaptea de somn omenesc pe salteaua tare, umplută cu paie, din chilia lui, la care se adăugaseră câteva îmbucături de mâncare al cărei gust aproape că-l uitase nu făcuseră chiar minuni pentru ţesuturile epuizate şi nici nu limpeziseră pe deplin ameţeala provocată de expunerea îndelungată la soare, dar toate acestea, echivalând cu luxul, îl ajutaseră cel puţin să capete claritatea necesară pentru a pricepe că n-avea de ce să se teamă. Adevărul e că se simţea îngrozit, şi tocmai de aceea primele ciocănituri în uşă trecură neauzite. Nici măcar el însuşi nu le percepu. După câteva clipe reuşi să-şi dea curaj pentru a bate din nou.

— Benedicamus Domino.

— Deo? gratias? î ntrebă Francis.

— Intră, băiete, intră! se auzi o voce puternică şi amabilă pe care, după câteva momente de confuzie, o recunoscu uimit ca aparţinând suveranului abate.

— Răsuceşte butonul acela mic, fiule, i se adresă aceeaşi voce pe un ton prietenos, după ce novicele rămăsese ca îngheţat locului câtva timp, cu degetele strânse, pregătindu-se să ciocănească iar.

— D-dda… Francis abia atinse butonul, dar avu impresia că blestemata de uşă oricum s-ar fi deschis; sperase că va fi înţepenită.

— Luminăţia Sa Abatele a t-t-trimis după — mine? î ntrebă novicele cu glas piţigăiat.

Abatele Arkos strâmbă din buze şi clătină în semn de aprobare.

— Mmm, mda, Luminăţia Sa Abatele te-a chemat pe tine. Intră, te rog, şi închide uşa.

Fratele Francis reuşi s-o închidă şi rămase tremurând în mijlocul încăperii. Abatele se juca cu câteva dintre obiectele mustăcioase din lada de unelte găsită de el.

— Ori pesemne c-ar fi mai potrivit, spuse abatele Arkos, dacă Sfinţia Sa Părintele Abate ar fi chemat la tine. Mai ales după ce-ai fost favorizat de providenţă şi ţi-ai căpătat un asemenea renume, nu? Zâmbi liniştitor.

— He, he? râse fratele Francis întrebător. O, n-nu, S-Sfinţia Voastră.

— Nu pui la îndoială că ţi-ai câştigat recunoaşterea peste noapte? Că Pronia te-a ales să descoperi ACEASTĂ — şi făcu un gest cuprinzător către relicvele de pe birou — această cutie cu PROSTII, aşa cum ar fi numit-o pe drept cuvânt fostul ei posesor?

Novicele se bâlbâi neajutorat şi reuşi printr-o minune să zâmbească dezarmant.

— Ai şaptesprezece ani şi eşti un imbecil desăvârşit, nu-i aşa?

— Fără nici o îndoială, Sfinţia Voastră.

— Ce scuză-ţi găseşti pentru a crede că ai chemare către Religie?

— Nici una, Magister meus.

— Zău? Aşa deci? Atunci consideri că n-ai nici o vocaţie pentru a face parte din Ordin?

— A, ba da, spuse novicele dintr-o suflare.

— Dar nu-ţi găseşti nici o scuză, aşa-i?

— Nici una.

— Cretin mic ce eşti, te-am întrebat dacă ai vreun motiv. De vreme ce nu ştii nici unul, înţeleg că eşti gata să recunoşti că n-ai întâlnit pe nimeni în deşert mai zilele trecute, că n-ai dat peste asta, cutia asta cu PROSTII, fără ajutorul cuiva şi că ceea ce am auzit pe alţii spunând reprezintă doar… un delir pricinuit de fierbinţeală?

— A, nu, Dom Arkos!

— A, nu, ce?

— Nu pot nega ceea ce-am văzut cu ochii mei, Luminate Părinte.

— Deci tu chiar ai întâlnit un înger — ori era sfânt? ori încă nu era sfânt? — iar el ţi-a arătat unde să cauţi?

— N-am spus că era…

— Şi asta e tot ce poţi prezenta ca scuză pentru a-ţi închipui că ai o adevărată chemare? Că această, această… s-o numim „creatură” ţi-a spus că-ţi vei găsi o voce, şi a însemnat o piatră cu iniţialele ei, şi te-a anunţat că era exact ce-ţi trebuia, iar când te-ai uitat sub ea… ai aflat ASTA. Aşa?

— Da, Dom Arkos.

— Ce părere ai despre propria-ţi trufie nemăsurată?

— Nemăsurata mea trufie este de neiertat, Prea Luminate învăţător.

— Faptul că te crezi îndeajuns de important pentru a fi de neiertat e o trufie şi mai mare, tună suveranul abaţiei.

— Stăpâne, sunt un vierme.

— Foarte bine, trebuie doar să negi partea referitoare la pelerin. Ştii bine că nimeni altul n-a văzut o asemenea persoană. Înţeleg că pornise către abaţie, adevărat? Spunând chiar că ar voi să poposească aici. Că s-a interesat de abaţie. Da? Şi, dacă a existat, unde a dispărut? Nimeni n-a trecut prin preajmă. Fratele de serviciu la acea oră în turnul de veghe nu l-a văzut. Ei? Acum eşti gata să recunoşti că a fost doar o închipuire?

— Dacă n-ar fi cele două semne pe piatra aceea unde el a… poate c-aş…

Abatele închise ochii şi oftă, parcă aflat la capătul puterilor.

— Semnele există, slab, recunoscu el. Dar le-ai fi putut face tu însuţi.

— Nu, Luminăţia Voastră.

— Vrei să recunoşti că ţi-ai imaginat bătrânelul acela?

— Nu, Sfinţia Voastră.

— Foarte bine, ştii ce-o să păţeşti acum?

— Da, Părinte.

— Atunci pregăteşte-te să primeşti ce meriţi.

Tremurând, novicele îşi ridică veşmântul în talie şi se aplecă deasupra biroului. Abatele scoase din sertar un băţ rezistent de pin, îl încercă în palmă, apoi îi arse lui Fran-cis o lovitură straşnică peste fese.

— Deo gratias! răspunse îndatoritor novicele, scăpând un suspin.

— Vrei să te răzgândeşti, băiatul meu?

— Prea Luminate Părinte, nu pot nega…

PLEOSC!

— Deo gratias!

PLEOSC!

— Deo gratias!

Această litanie simplă se repetă de zece ori, fratele Francis ţipându-şi recunoştinţa către Cer pentru fiecare lecţie usturătoare de virtute a umilinţei, aşa cum era şi de aşteptat. După cea de-a zecea lovitură, abatele se opri. Fratele Francis rămase pe vârfurile picioarelor, legănându-se uşor. Lacrimile se îngrămădeau, încercând să se strecoare printre pleoapele strânse.

— Dragul meu frate Francis, spuse abatele Arkos, chiar eşti sigur că l-ai văzut pe bătrân?

— Sigur, scânci el, pregătindu-se pentru ceea ce avea să urmeze.

Abatele îl măsură pe tânăr cu un ochi clinic, apoi ocoli biroul şi se aşeză mormăind. Se holbă o vreme la petecul de hârtie pe care erau înscrise literele.