Walter Miller Jr - Cantică pentru Leibowitz

— Ai procedat cu înţelepciune, mormăi într-un sfârşit abatele. De vreo cinci minute păşea rar încoace şi încolo prin biroul său, iar pe faţa mare şi zbârcită, cu trăsături ţărăneşti, avea o expresie preocupată, în vreme ce părintele Cheroki şedea agitat pe marginea unui scaun. La fel ca şi superiorul său care-l convocase, Cheroki nu scosese nici o vorbă de când intrase în încăpere, de aceea tresări când abatele Arkos rupse tăcerea pe neaşteptate.

— Ai procedat cu înţelepciune, repetă abatele, oprin-du-se în mijlocul camerei şi măsurându-l printre gene pe stareţ, care începuse să se mai calmeze. Era aproape miezul nopţii şi Arkos se pregătea să se retragă pentru a dormi o oră sau două înainte de Utrenie şi Slujba de dimineaţă. Încă ud şi cu părul în dezordine după recenta cufundare în butoiul cu apă unde-şi făcuse baia obişnuită, îi amintea lui Cheroki de un urs-pricolici preschimbat în om doar pe jumătate. Purta o robă din blană de coiot şi singurul semn al funcţiei sale era numai crucea mare, cuibărită în cârlionţii bogaţi de pe piept, care reflecta pâlpâirea lumânării ori de câte ori îşi întorcea trupul spre birou. Părul ud care-i atârna pe frunte, barba scurtă şi ţepoasă şi îmbrăcămintea din blană de coiot îl făceau să semene mai curând a căpetenie militară, încă încordat şi reţinându-şi furia de după un ultim asalt, decât a preot. Având drept strămoşi baroni din Denver, părintele Cheroki simţea îndemnul de a se purta curtenitor faţă de oamenii care aveau calităţi oficiale, de a se adresa politicos celor ce purtau însemnele puterii şi nu-şi îngăduia să privească mai atent omul căruia îi fuseseră încredinţate, urmând, în această privinţă, obiceiurile curtene înstăpânite de veacuri. Prin urmare, părintele Cheroki păstrase dintotdeauna o distanţă cordială şi oficială faţă de funcţia, inelul şi crucea purtate de abatele său, însă îşi permitea să asocieze toate acestea cât mai puţin cu Arkos, omul. În condiţiile de acum, îi era cam greu să procedeze astfel, întrucât Cuvioşia Sa Părintele Abate abia ieşise din baie şi lipăia prin birou cu picioarele desculţe. Se vedea cât de colo că abatele îşi retezase o bătătură şi tăiase prea adânc; unul dintre degetele mari era plin de sânge. Cheroki se strădui să nu bage de seamă, însă se simţea tare stânjenit.

— Ştii despre ce vorbesc, nu? mârâi nerăbdător Arkos.

Cheroki ezită.

— Părinte Abate, n-aţi vrea să fiţi mai explicit — asta în caz că are vreo legătură cu lucruri pe care le-aş fi putut afla doar din mărturisirea lui?

— Hâ? Aha! M-am lăsat pradă furiei! I-ai ascultat mărturisirea, asta-mi ieşise cu totul din minte. Ei bine, fă-l să mărturisească din nou, ca să poţi vorbi şi tu, deşi Dumnezeu mi-e martor, istoria a făcut înconjurul abaţiei. Nu, nu-l lua acum la întrebări. O să-ţi spun eu, iar tu nu-mi răspunzi dacă ai aflat asta sub pecetea jurământului.

Ai văzut materialele astea? Abatele Arkos făcu un semn spre biroul său unde fusese golit conţinutul cutiei spre examinare.

Cheroki dădu rar din cap:

— I-au căzut pe jos pe marginea drumului când a leşinat. L-am ajutat să le adune, dar nu m-am uitat prea atent la ele.

— Ei, ştii ce susţine că sunt?

Părintele Cheroki se uită în altă parte. Păru să nici nu fi auzit întrebarea.

— Bine, bine, mârâi abatele, n-are importanţă ce susţine el. Doar uită-te mai atent la ele şi spune-mi ce crezi tu că reprezintă.

Apropiindu-se de birou, Cheroki se aplecă şi privi cercetător hârtiile, ridicându-le una câte una, în vreme ce abatele continuă să păşească şi să vorbească, aparent către preot, dar mai mult către sine:

— E imposibil! Ai făcut lucrul cel mai potrivit tri-miţându-l înapoi, înainte să descopere şi altceva. Dar bineînţeles că nu ăsta-i lucrul cel mai grav. Nenorocirea e bâiguiala despre bătrân. Se îngroaşă gluma. Nu cred că există ceva care să facă mai mult rău Fericitului decât o avalanşă întreagă de aşa-zise „miracole.” A, câteva întâmplări, acolo, mai merg! Trebuie clarificat dacă intervenţia Fericitului poate să se petreacă, producând miracole, înainte de canonizare. Dar sunt prea multe! Uite ce s-a întâmplat cu Binecuvântatul Chang — beatificat acum două veacuri, dar rămas necanonizat, asta până acum. Şi de ce asta? Ordinul lui s-a pripit, de aceea. De fiecare dată când cuiva îi trecea tusea, gata, însănătoşirea era pusă pe seama Fericitului. Viziuni în subsol, evocări în clopotniţă; totul suna mai curând a colecţie de povestiri cu stafii decât a listă de întâmplări miraculoase. Pesemne că vreo două-trei din ele au fost adevărate, dar când-se adună atâtea lucruri de nimic… ei, ce zici?

Părintele Cheroki ridică ochii. Strângea marginea biroului atât de tare încât degetele i se albiseră şi pe chip i se citea încordarea. Arăta de parcă n-ar fi auzit vorbele abatelui.

— Vă cer iertare, Părinte Abate.

— Păi, acelaşi lucru se putea întâmpla şi aici, asta e, spuse abatele şi continuă să lipăie desculţ. Anul trecut a fost fratele Noyon şi miraculoasa lui funie a călăului. Ha! Iar cu un an înainte, fratele Smirnov s-a lecuit de gută ca prin minune — şi cum? — atingând o relicvă aparţinând probabil Fericitului nostru Leibowitz, aşa zic prostovanii ăştia tineri. Iar acum, acest Francis, care întâlneşte un pelerin — purtând, ia ghici? — purtând drept kilt însăşi pânza de sac pe care i-au tras-o peste cap Binecuvântatului Leibowitz înainte de a-l spânzura. Şi ce avea drept cingătoare? O frânghie. Ce fel de frânghie? Aha, exact aceeaşi care… Făcu o pauză şi-l măsură pe Cheroki. După privirea ta nedumerită îmi dau seama că încă n-ai auzit-o pe asta. Aşa e? Bine, tnţeleg, n-ai dezlegare s-o spui. Nu-nu-nu. Francis n-a spus aşa ceva. N-a afirmat decât… Abatele Arkos se strădui să strecoare o notă mai înaltă în vocea lui de obicei guturală. Fratele Francis a zis doar — „Am întâlnit un bătrânel nu prea înalt şi-am crezut că-i un pelerin care se-ndreaptă spre abaţie fiindcă a luat-o într-acolo, şi purta o bucată de pânză de sac legată în talie cu o frânghie. Şi pe piatră a făcut un semn care arăta cam aşa.”

Arkos scoase un petec de hârtie din buzunarul robei de blană şi o ridică în dreptul ochilor lui Cheroki pentru ca acesta s-o poată vedea la flacăra lumânării. Încă incercând, fără prea mare succes, să-l imite pe fratele Francis, continuă:

— „Şi n-am fost în stare să-nţeleg ce însemna. Dumneavoastră ştiţi?

Cheroki se holbă la simbolurile şi clătină din cap.

— Nu pe tine te-am întrebat, hârâi Arkos cu glasul lui obişnuit. Astea-s cuvintele lui Francis. Nici eu n-am ştiut.

— Dar acum ştiţi?

— Acum, da. A căutat cineva înţelesul lor. Acesta e un lamedh, iar acela un sadhe. Litere ebraice.

— Sadhe lamedh?

— Nu. De la dreapta spre stânga. Lamedh sadhe. Un sunet l şi altul s. Dacă ar fi avut semnele pentru vocale, s-ar fi pronunţat „loots”, „lots”, „lets”, „latz”, „litz”', sau ceva de genul ăsta. Dacă între cele două semne ar fi fost vreo literă, ar fi sunat ca Lll… ia ghici.

— Leibo… Ei, nu se poate!

— Ba da! Fratele Francis nu s-a gândit la asta. Noroc cu alţii. Pe fratele Francis nu l-a dus mintea să facă legătura între gluga din pânză de sac şi frânghia călăului; unul dintre tovarăşii lui a găsit-o. Aşadar, ce facem? Tot noviciatul vuieşte de istorioara potrivit căreia Francis l-a întâlnit acolo pe Fericitul în persoană, iar Fericitul l-a condus pe băieţaşul nostru în locul unde se aflau obiectele astea şi i-a spus că-şi va găsi chemarea.