Walter Miller Jr - Cantică pentru Leibowitz

— Hai, uti uti, purceluş! Uti, uti! striga Fingo, ţinându-şi palmele pâlnie la gură şi lansând chemarea pentru porci pe deasupra ruinelor, de parcă nu l-ar fi văzut pe Francis aşteptând la marginea drumului. Hai, uti uti, godac! A, aici mi-erai, Francisco! Te luasem drept o grămăjoară de oscioare. Hai, că trebuie să te-ngrăşăm pentru lupi. Mişcă-te odată, serveşte-te cu lăturile de duminică. Cum îţi merge ca sihastru? Crezi c-o să faci carieră din asta? Bagă de seamă, doar o desagă cu apă şi un săculeţ cu porumb. Şi ai grijă la copitele Maliciei; e-n călduri şi are chef de joacă — i-a tras una lui Alfred, zdranc! drept în rotulă. Fii atent cu ea! Fratele Fingo îşi împinse gluga pe spate şi chicoti înveselit văzându-i pe novice şi pe măgăriţă căutându-şi o poziţie favorabilă. Fingo era fără nici o îndoială cel mai urât om din câţi existaseră vreodată şi, când râdea, gingiile diforme şi rozalii, precum şi dinţii uriaşi, de diferite culori, nu adăugau nimic farmecului pe care-l avea; era un slut, însă unul care cu greu putea fi numit drept monstruos; aceasta era structura ereditară în ţinutul Minnesota, de unde venea, structură care producea chelirea şi o distribuţie inegală a melaninei, astfel că pielea călugărului deşirat era o peticeală de rubiniu ca ficatul de vită cu pete ciocolatii pe un fond de albinos. Cu toate acestea, buna lui dispoziţie reuşea să compenseze în asemenea măsură sluţenia înfăţişării lui, încât cel care-l privea o uita de îndată, iar după o îndelungată convieţuire, petele purtate de fratele Fingo păreau fireşti ca şi acelea ale unui ponei tărcat. Ceea ce ar putut părea hidos, dacă ar fi fost un om posomorât, reuşea să devină la fel de decorativ precum obrazul dat cu chinoroz al unui măscărici dăruit de natură cu o veselie molipsitoare. Ca meseriaş, era cioplitor în lemn şi de obicei lucra în atelierul dulgherilor. Numai că un incident provocat de trufia lui, legată de chipul Fericitului Leibowitz pe care i se îngăduise să-l sculpteze, îl făcuse pe abate să dea poruncă de mutare la bucătărie până va face dovada umilinţei sale. Între timp, chipul Fericitului aştepta în atelier, pe jumătate sculptat.

Zâmbetul se stinse pe faţa lui Fingo după ce văzu trăsăturile fratelui Francis, care descărca grăunţele şi apa de pe spinarea măgăriţei nărăvaşe.

— Băiete, arăţi ca o oaie bolnavă de gălbează, îi spuse el penitentului. Care-i baiul? Iar mocneşte furia în părintele Cheroki?

Fratele Francis clătină din cap.

— Nu mi-am dat seama.

— Atunci ce s-a întâmplat? Chiar eşti bolnav?

— Mi-a poruncit să mă întorc la abaţie.

— Ceee? Fingo îşi azvârli un picior păros peste greabănul măgarului şi-şi dădu drumul la pământ. Uriaş cum era, se aplecă asupra fratelui Francis şi-şi lăsă mâna grea pe umărul lui, apoi îl privi cercetător în ochi. Ce-ai păţit, ai gălbinare?

— Nu. Socoteşte că-s… şi Francis se bătu cu degetul în tâmplă, ridicând în acelaşi timp din umeri.

Fingo pufni în râs.

— Ei, na, păi e adevărat, doar ştiam cu toţii treaba asta. De ce te trimite îndărăt?

Francis aruncă o privire către cutia de lângă picioare.

— Am găsit câteva lucruri care au aparţinut Fericitului Leibowitz. Am început să-i povestesc, dar nu m-a crezut. Nici nu m-a lăsat să-i explic. A…

— Ce zici c-ai găsit? Fingo zâmbi neîncrezător, apoi se lăsă pe genunchi şi deschise cutia, în timp ce novicele îl urmărea iritat. Călugărul rostogoli cu degetul cilindrii mustăcioşi aflaţi în sertare şi fluieră încetişor: Farmece păgâne, nu-i aşa? Sunt vechi, Francisco, chiar că-s vechi. Aruncă o privire la biletul de pe capac. Ce-i cu gângăveala asta? întrebă el, uitându-se printre gene la nefericitul, novice.

— Engleză de dinaintea Potopului.

— N-am studiat-o niciodată, nu ştiu decât ce se cântă la cor.

— A fost scris chiar de Fericitul.

— Ăsta? Fratele Fingo îşi luă ochii de la bilet şi se uită la Francis, apoi din nou la bilet. Clătină hotărât din cap, trânti capacul cutiei şi se ridică. Zâmbetul deveni forţat. Poate are dreptate Părintele. Fă bine şi întoarce-te, dar roagă-l pe fratele farmacist să-ţi pregătească o fiertură din aceea specială, de ciuperci nebune. Suferi de fierbinţeală, frate.

— Tot ce se poate, spuse Francis ridicând din umeri.

— Unde-ai găsit chestiile astea?

Novicele îi arătă cu degetul.

— În partea aceea, la câteva mormane mai încolo. Am mutat câteva pietre. Era o tasare de teren şi am găsit un subsol. Du-te să vezi cu ochii tăi.

Fingo clătină din cap.

— Mai am cale lungă de bătut.

Francis luă cutia de jos şi porni spre abaţie, în vreme ce Fingo se întoarse la măgarii lui, însă după ce parcurse câţiva paşi, se opri şi strigă:

— Frate Peticilă, chiar nu-ţi poţi îngădui două minute?

— Poate că da, răspunse Fingo. De ce?

— Du-te până acolo şi aruncă o privire în groapă.

— La ce bun?

— Ca să-i poţi spune Părintelui Cheroki dacă e tot acolo.

Fingo rămase cu un picior petrecut peste spinarea măgarului.

— Ha! făcu el. Îşi trase piciorul înapoi. Bine. Dacă n-o fi acolo, o să-ţi spun eu câteva.

Francis îl urmări pe lunganul Fingo până ce dispăru după movile; apoi se întoarse şi porni târşâindu-şi picioarele pe drumul lung şi plin de praf care ducea spre abaţie, mestecând din boabele de porumb, apoi luând câte o gură de apă din desagă. Când şi când arunca priviri peste umăr. Fingo dispăru mai mult de două minute. Fratele Francis nu se mai uită să-l vadă apărând din nou, dar deodată auzi un urlet venind dinspre ruine. Se răsuci pe călcâie. Distinse silueta cioplitorului în lemn stând pe coama unei movile. Făcea semne largi din braţe şi dădea puternic din cap în semn de aprobare. Francis răspunse salutului, apoi, cu paşi osteniţi, luă din nou drumul în piept.

Cele două săptămâni de post aproape negru îşi cereau tributul. După două sau trei mile, Francis începu să se clatine pe picioare. Când mai avea doar o milă până la abaţie, leşină pe marginea drumului. Abia spre seară, întorcându-se din turul său, Cheroki îl observă zăcând acolo, descălecă în grabă şi-i dădu cu apă pe faţă, până când Francis se dezmetici. Cheroki se întâlnise cu Fingo şi măgarii lui pe drumul de întoarcere şi se oprise o clipă să asculte relatarea acestuia care confirma descoperirea făcută de fratele Francis. Deşi nu era pregătit să accepte ideea că Francis găsise ceva de importanţă covârşitoare, preotul regretă intoleranţa pe care o dovedise mai devreme faţă de el. Observând cutia zăcând în apropiere şi conţinutul ei răsfirat în mijlocul drumului, aruncă un ochi la bileţelul de pe capac, apoi la Francis care stătea ca prostit lângă un şanţ. Cheroki se gândi că ar fi fost mai bine dacă ar fi luat boscorodelile de mai devreme ale băiatului drept rod al unei imaginaţii bogate, iar nu semne de nebunie sau delir. Nu vizitase cripta şi nici nu examinase cu atenţie conţinutul cutiei, însă era vădit că băiatul interpretase mai curând anapoda evenimente reale decât mărturisise halucinaţii.

— Îţi poţi încheia confesiunea imediat ce ajungem la abaţie, i se adresă cu blândeţe novicelui, ajutându-l să urce în şa, la spatele lui. Cred că te pot absolvi de păcate, dacă nu mai stărui atâta asupra mesajelor personale primite de la sfinţi. Ei, ce zici?

În acele momente, fratele Francis era prea vlăguit ca să mai stăruie în ceva.