J. Rowling: Harry Potter și prizonierul din Azkaban

Dudley îşi ridicase capul din farfuria cu plăcintă, privindu-şi părinţii cu interes.

— Păi… nu lucra, propriu-zis, începu Unchiul Vernon, privindu-l cu coada ochiului pe Harry. Era şomer!

— Nici nu-mi închipuiam altfel! făcu Mătuşa Marge, sorbind satisfăcută din paharul cu coniac şi ştergându-şi apoi bărbia cu mâneca. Un terchea-berchea, bun de nimic, un leneş, un…

— Nu e adevărat! strigă Harry, deodată.

Se făcu linişte deplină. Harry nu îşi mai amintea să fi fost vreodată mai supărat.

— Să mai bem nişte coniac! sări Unchiul Vernon, care se făcuse alb ca varul, şi răsturnă ce mai rămăsese în sticlă în paharul Mătuşii Marge. Şi tu, băiete, te poţi duce la culcare, nu te mai holba!

— Nu, Vernon, de ce? întrebă Mătuşa Marge, cu ochii injectaţi fixaţi cu răutate asupra lui Harry. Continuă, continuă! Eşti mândru de părinţii tăi, nu-i aşa? Ai şi de ce! Au făcut acel accident de maşină, beţi, probabil…

— N-au murit în nici un accident de maşină! strigă Harry, ridicându-se în picioare.

— Ba da, într-un accident de maşină, mincinosule, şi te-au lăsat pe tine pe capul rudelor tale cinstite, care muncesc pe rupte, spumega Mătuşa Marge, ca să te ţină pe tine, un obraznic şi un mincinos, un…

Dar Mătuşa Marge se opri brusc. Cuvintele păreau că refuză să îi mai iasă din gâtlej. Mătuşa Marge se umfla de furie şi se tot umfla, fără să se mai oprească! Faţa stracojie i se lăbărţase şi mai mult, ochii i se bulbucaseră, iar limba îi ieşise afară. În clipele următoare îi plesniră câţiva nasturi de la jacheta ei roşie, de tweed, fiind izbiţi cu putere de perete. Arăta ca un balon monstruos, stomacul i se revărsa acum de sub jacheta fără nasturi, iar degetele i se umflaseră ca nişte cârnaţi…

— Marge! urlară Unchiul Vernon şi Mătuşa Petunia într-un glas, în timp ce corpul umflat al Mătuşii Marge se desprinsese de pe scaun şi se îndrepta spre tavan.

Acum era rotundă, otova peste tot, ca o geamandură cu ochi mici ca de purcea, cu mâinile şi picioarele depărtate, şi se îndrepta spre tavan, abia icnind. Spintecătorul lătra ca turbat, sărind cât putea de sus.

— Nuuuuuu!

Unchiul Vernon o apucă de un picior şi încercă să o tragă spre pământ, dar aproape că fu şi el ridicat de la podea! În clipa următoare, Spintecătorul se repezi şi îşi înfipse colţii în piciorul Unchiului Vernon!

Harry o zbughi din sufragerie, înainte ca cineva să-l poată opri şi se ascunse în nişa de sub scară. Uşa nişei se deschise brusc, ca prin farmec, când ajunse el în dreptul ei. În câteva secunde, Harry îşi dusese deja cufărul până la uşa de la intrare. O zbughi apoi sus, pe scări, în camera lui. Se aplecă sub pat, desprinse scândura din podea şi îşi luă de acolo cărţile şi cadourile pe care le primise de ziua lui. Luă în grabă şi colivia goală a lui Hedwig şi ajunse lângă cufăr, tocmai când Unchiul Vernon ieşea din sufragerie, şchiopătând, cu piciorul însângerat.

— Vino înapoi! IMEDIAT! S-o faci cum era! ACUM!

Dar o furie cumplită pusese stăpânire pe Harry. Deschise cufărul şi îşi scoate bagheta magică, pe care o îndreptă către Unchiul Vernon.

— A meritat-o! A meritat din plin tot ce i s-a întâmplat! Nu vă apropiaţi de mine! mai zise el ameninţător.

Prinse mânerul uşii şi dădu să iasă. — Plec! zise el. M-am săturat! Mi-a ajuns! În clipa următoare se şi afla în stradă, în întuneric, trăgând cufărul greu după el şi ţinând colivia goală sub braţ.

Câteva străzi mai încolo, Harry se sprijini de un gard jos, de pe Aleea Magnoliei, epuizat de greutatea cufărului. Stătea liniştit, dar mânia încă îi clocotea în vene, iar sângele îi zvâcnea la tâmple.

După zece minute de odihnă, pe strada întunecată, fu cuprins de panică. Oricum ai fi luat-o, nu fusese niciodată într-o situaţie mai disperată. Era singur în lumea Încuiaţilor, într-un întuneric deplin, fără să ştie încotro să o ia. Şi, ceea ce era şi mai grav, făcuse vrăji serioase, mai mult ca sigur că urma să fie exmatriculat de la Hogwarts! încălcase grav de tot „Decretul de restricţie” impus vrăjitorilor minori şi chiar era surprins că Ministerul Magiei nu-şi trimisese încă reprezentanţii.

Harry tremura şi se uita îngrijorat în susul şi în josul Aleii Magnoliilor. Ce urma să se întâmple cu el? O să fie arestat sau o să fie alungat, pur şi simplu, din lumea magiei? Se gândi la Ron şi la Hermione şi inima i se făcu şi mai mică. Delincvent sau nu, Harry era convins că prietenii lui ar fi făcut orice ca să-l scape de pedeapsă. Dar ei erau plecaţi în străinătate şi, cum n-o avea pe Hedwig, nu putea să ia legătura cu ei.

Nu avea nici bani de-ai Încuiaţilor la el. Avea ceva aur vrăjitoresc la fundul cufărului, dar averea pe care i-o lăsaseră părinţii se afla la Londra, în Banca Vrăjitorilor, la „Gringotts”. Nu va fi în stare să care după el cufărul până la Londra niciodată. Doar dacă…

Se uită la bagheta pe care o ţinea strâns în mână. Dacă tot era exmatriculat (bătăile inimii i se înteţiră), ce mai contau câteva vrăji? Avea şi pelerina care îl făcea invizibil, pe care o moştenise de la tatăl lui. Ce-ar fi să vrăjească puţin cufărul ca să-l facă mai uşor şi să-l lege de coada măturii? Apoi, îmbrăcat cu pelerina, să zboare până la Londra! Să se ducă apoi la seiful lui de la „Gringotts” şi, cu banii lăsaţi de părinţi, să-şi înceapă viaţa de proscris… Era o perspectivă îngrozitoare, dar nici să stea acolo, în puterea nopţii, lipit de perete! Cum le-ar fi explicat el poliţiştilor din lumea Încuiaţilor ce căuta el acolo, în plină noapte, cu un cufăr înţesat cu manuale vrăjitoreşti şi cu o coadă de mătură?

Harry se aplecă şi începu să scoată lucrurile din cufăr, punându-le alături, în căutarea pelerinei magice. Dar se îndreptă brusc din şale şi privi în jurul lui. Avea o stranie senzaţie că cineva îi urmărea mişcările. Strada era pustie însă şi ferestrele întunecate.

Se aplecă din nou asupra cufărului, dar imediat se ridică iar, cu mâna încleştată pe baghetă. Mai degrabă simţise, decât văzuse, că cineva stătea în spaţiul dintre garajul din spatele lui şi gard. Nu trebuia decât să se întoarcă şi avea să se lămurească dacă era doar o pisică fără stăpân sau… altceva în spatele lui.

— Lumos ! şopti Harry şi capătul baghetei sale se aprinse, lumina aproape orbindu-l.

Ridică bagheta deasupra capului şi văzu o lumină pe pereţii de piatră ai casei de la numărul doi. Uşa garajului străluci şi ea, iar în spaţiul dintre garaj şi gard văzu doi ochi mari, strălucitori.

Harry se dădu câţiva paşi înapoi şi se împiedică de cufăr. Bagheta îi zbură din mână, în timp ce el căuta să se sprijine în mâini, ca să-şi amortizeze căderea.

Se auzi un… BANG!… asurzitor şi Harry fu orbit de o lumină puternică. Cu un strigăt se rostogoli pe asfalt, tocmai la timp, fiindcă în locul pe care stătuse el cu o clipă înainte se opriră două roţi mari, scrâşnind din greu. După cum se lămuri imediat, roţile mari şi negre aparţineau unui autobuz mov-aprins, cu trei etaje, care apăruse ca din senin. Pe parbriz, apăru scris cu litere aurii „Autobuzul Salvator”. Preţ de o secundă, Harry se întrebă dacă totul nu se datora loviturii primite la cap în cădere. Apoi, din autobuz sări şoferul, într-o uniformă mov şi ea, care începu să vorbească tare în liniştea nopţii: