J. Rowling: Harry Potter și prizonierul din Azkaban

— Dudlicuţ trebuie să se facă frumos pentru mătuşica lui, zise Mătuşa Petunia, netezindu-i părul des şi blond. Mămica i-a cumpărat un papion nou, tare drăguţ!

Unchiul Vernon îl bătu pe Dudley pe umărul lui grăsan.

— Atunci, ne vedem curând, spuse el şi ieşi din bucătărie.

Lui Harry, care rămăsese îngrozit, ca într-un fel de transă, îi veni brusc o idee strălucită. Abandonându-şi pâinea prăjită pe masă, se ridică repede şi îl urmă pe Unchiul Vernon până la uşă.

Unchiul Vernon îşi punea haina pe care şi-o punea întotdeauna când mergea cu maşina.

— Nu vorbeam cu tine, se răţoi el, văzându-l pe Harry când se întoarse.

— De parcă aş vrea să vin, zise Harry rece. Vreau să te rog ceva…

Unchiul Vernon îl privi bănuitor.

— Elevii din al treilea an la Hog… Vreau să spun, la şcoala mea, pot vizita un sat din apropiere, începu Harry.

— Şi ce? se răţoi Unchiul Vernon, luând cheile de la maşină dintr-un cui de lângă uşă.

— Am nevoie să-mi semnezi un permis, ca să pot face lucrul acesta, zise Harry dintr-o suflare.

— Si de ce as face asta? se răsti Unchiul Vernon.

— Păi, zise Harry, alegându-şi cuvintele cu grijă, nu-mi va fi foarte uşor să o conving pe Mătuşa Marge că mă duc la Sf… cum ai spus…

— „Sf. Brutus”, şcoala de corecţie pentru delincvenţi incurabili! răcni Unchiul Vernon şi Harry fu mulţumit să distingă un car de disperare în vocea Unchiului Vernon.

— Exact, zise Harry, uitându-se calm către faţa lătăreaţă şi congestionată a Unchiului Vernon. Este prea mult de ţinut minte… O să trebuiască să par convingător, nu? Dacă o să-mi scape ceva… din greşeală?

— O să-ţi sune apa-n cap, asta o să ţi se întâmple! tună Unchiul Vernon, apropiindu-se de Harry cu pumnul ridicat.

Dar Harry rămase pe poziţie.

— Sunetul apei din capul meu n-o s-o facă pe Mătuşa Marge să uite ce aş putea să-i spun, spuse el încruntat.

Unchiul Vernon se opri, cu pumnul încă ridicat, pe faţă întipărindu-i-se o grimasă îngrozitoare.

— Dar dacă îmi semnezi permisul, continuă Harry repede, jur că o să ţin minte la ce şcoală se presupune că merg şi o să mă comport ca un Încu… de parcă aş fi normal şi toate celelalte.

Harry îşi putea da seama că Unchiul Vernon cântărea faptele, chiar dacă dinţii îi erau dezgoliţi şi îi pulsa o venă la tâmplă.

— Bine, răbufni el într-un sfârşit. O să-ţi urmăresc comportamentul cu mare atenţie în timpul vizitei lui Marge. Dacă te porţi frumos până la sfârşit, nu sari peste cal şi spui ce te-am învăţat eu, o să-ţi semnez permisul ăla afurisit!

Se întoarse, deschise uşa cu putere şi o trânti atât de tare, încât căzu unul dintre ochiurile mici de geam, din partea de sus.

Harry nu se mai întoarse în bucătărie. Se duse la etaj, în camera lui. Dacă urma să se comporte ca un Încuiat adevărat, era cazul să înceapă de pe atunci. Încet şi cu tristeţe, îşi strânse toate cadourile şi felicitările primite şi le ascunse sub scândura dezlipită din podea, lângă temele pentru şcoală. Apoi se duse la colivia lui Hedwig. Errol părea să-şi fi revenit. Şi el şi Hedwig dormeau, cu capetele sub aripi. Harry oftă, apoi îi trezi pe amândoi.

— Hedwig, spuse el abătut, o să trebuiască să dispari o săptămână. Du-te cu Errol. Ron o să aibă grijă de tine. O să-i scriu un bileţel, să-i explic. Şi nu te mai uita aşa la mine — în ochii mari ca de chihlimbar ai lui Hedwig se citea dispreţul — nu este vina mea! Este singurul mod în care mi se permite să vizitez Hogsmeade, împreună cu Ron şi cu Hermione.

Zece minute mai târziu, Errol şi Hedwig (care aveau legat de picior câte un bileţel pentru Ron) se repeziră afară, pe fereastră, şi curând dispărură cu totul. Harry, care se simţea îngrozitor, puse colivia goală în dulap.

Dar lui Harry nu îi rămase mult timp să-şi plângă de milă, fiindcă imediat se auziră urletele Mătuşii Petunia, care îl striga să vină să întâmpine oaspetele cum se cuvine.

— Fă ceva cu părul ăla! îl înghionti ea, când Harry ajunse în hol.

Harry ştia însă că degeaba s-ar fi chinuit să-şi aranjeze părul. Mătuşa Marge adora, pur şi simplu, să-l critice, aşa că era cu atât mai fericită, cu cât găsea mai multe prilejuri să-l certe.

Curând, se auzi scrâşnetul pneurilor maşinii Unchiului Vernon, care parca pe alee, apoi se auziră uşi trântite şi paşi grăbiţi spre casă.

— Du-te şi deschide uşa! şuieră Mătuşa Petunia printre dinţi.

Harry simţi un ghem în stomac când deschise larg uşa. Mătuşa Marge stătea deja în prag. Semăna foarte bine cu Unchiul Vernon. Avea aceeaşi faţă lătăreaţă, bovină, foarte congestionată, cu mustaţă chiar, deşi nu aşa de stufoasă ca a Unchiului Vernon. Într-o mână ţinea o valiză uriaşă, iar cu cealaltă mângâia creştetul unui buldog bătrân şi fioros.

— Unde este Dudlicuţ, nepoţelul meu iubit?

Dudley păşi legănat spre ea, cu părul lins pe frunte şi cu un papion la gât, abia vizibil din cauza multiplelor lui bărbii. Mătuşa Marge îşi azvârli valiza către Harry, lovindu-l în stomac, şi îl strânse la piept pe Dudley, după care îl sărută zgomotos pe obraz.

Harry ştia prea bine că lui Dudley i se promisese o recompensă grasă, numai ca să se lase îmbrăţişat de Mătuşa Marge, aşa că nu fu surprins când în mâna acestuia apăru aproape instantaneu o bancnotă de douăzeci şi cinci de lire.

— Petunia! exclamă iar Mătuşa Marge, trecând ca o furtună pe lângă Harry, ca şi cum băiatul ar fi fost un simplu cuier neînsufleţit.

Mătuşa Marge şi Mătuşa Petunia se sărutară, sau mai degrabă Mătuşa Marge îşi lipi maxilarul masiv de obrajii scheletici ai Mătuşii Petunia.

Unchiul Vernon intră şi el în casă, zâmbind jovial şi închizând uşa după el.

— Vrei un ceai, Marge? întrebă el. Şi Spintecătorului, ce să-i dau?

— O să-i dau eu puţin ceai în farfurioara mea, zise Mătuşa Marge şi se îndreptară spre bucătărie cu toţii, lăsându-l pe Harry singurel şi cu valiza în mână.

Dar Harry era mulţumit, profita de orice ocazie ca să stea cât mai departe de Mătuşa Marge. Aşa că începu să urce scările cu valiza în mână, spre dormitorul pentru oaspeţi. Încet, încetişor, ca să nu fie nevoit să dea ochii cu Mătuşa Marge prea curând.

Când se întoarse în bucătărie, Mătuşa Marge fusese deja servită cu ceai şi prăjiturele, iar într-un colţ, Spintecătorul sorbea zgomotos din farfurioară. Harry o văzu pe Mătuşa Petunia clipind nervos din ochi, privind cum stropii de ceai şi balele câinelui îi murdăreau podeaua sclipitoare. Mătuşa Petunia ura animalele.

— Cine are grijă de ceilalţi câini, Marge? întrebă Unchiul Vernon.

— L-am rugat pe Colonelul Fubster să aibă grijă de ei, cât lipsesc, tună Mătuşa Marge. A ieşit la pensie, aşa că nu-i strică să se ocupe cu ceva. Dar pe el trebuia să-l iau cu mine, suferă cumplit când sunt plecată.

Spintecătorul scoase câteva mârâieli, în timp ce Harry se aşeza pe un scaun. Asta atrase atenţia Mătuşii Marge către Harry.

— Hm! Tot aici eşti, nu-i aşa? se răsti ea.

— Da, răspunse Harry.

— Şi nu mai spune „Da” cu tonul ăsta nerecunoscător! mârâi Mătuşa Marge. Ar trebui să le mulţumeşti lui Vernon şi Petuniei pentru că te-au lăsat să stai la ei! Eu te-aş fi trimis imediat la un orfelinat, dacă mi te-ar fi lăsat cineva pe treptele casei mele!

Tare ar fi vrut să-i spună că ar fi preferat să stea la orfelinat, decât cu ea, dar gândul la Hogsmeade îl făcu să se abţină. Schiţă chiar un zâmbet chinuit.