J. Rowling: Harry Potter și prizonierul din Azkaban

— Ţi se face părul măciucă, nu? întrebă Stan, privindu-l pe Harry, în timp ce acesta citea.

— A omorât treisprezece oameni cu un singur blestem? întrebă Harry, întinzându-i ziarul lui Stan.

— Da, răspunse Stan. În faţa tuturor, cu martori, ce mai! Ziua în amiaza mare! Câte necazuri s-au întâmplat din cauza lui, nu-i aşa, Ern?

— Da, zise Ernie, îngândurat.

Stan se întoarse în fotoliu, pentru a-l privi mai bine pe Harry.

— Black a fost mare suporter al lui Ştii-Tu-Cine, spuse Stan.

— Al lui Cap-de-Mort? întrebă Harry, fără să-şi dea seama.

Pistruii lui Stan se albiră şi ei, iar Ernie trase aşa de tare de volan, încât o întreagă fermă trebui să se dea la o parte din faţa Autobuzului Salvator.

— Nu eşti în toate minţile? îl întrebă Stan. Pentru ce a trebuit să-i pomeneşti numele?

— Mii de scuze, zise Harry. Am uitat…

— Ai uitat ! făcu Stan. Îmi bate inima, mai să-mi sară din piept!

— Deci, Black a fost suporterul lui Ştim-Noi-Cine? întrebă Harry, precaut de data asta.

— Da, zise Stan, încă frecându-se în dreptul inimii. Aşa e, i-a fost foarte credincios lui Ştii-Tu-Cui… Se zice că atunci când micul Harry Potter — Harry îşi aranja iar părul pe frunte — l-a făcut pe Ştii-Tu-Cine să-şi piardă puterile, toţi credincioşii lui şi-au dat seama că nu mai era nimic de făcut şi au încercat să scape neobservaţi. Nu şi Sirius Black! El era convins că îi va urma la conducere lui Ştii-Tu-Cine… Oricum, când l-au încolţit într-o stradă plină de Încuiaţi, Black şi-a scos bagheta şi a măturat jumătate de stradă. Au fost omorâţi doisprezece Încuiaţi şi un vrăjitor. Oribil, nu? Şi ştii ce a mai făcut după asta?

— Ce? întrebă Harry.

Stan continuă, coborând şi mai mult vocea.

— A râs! zise Stan. Stătea acolo şi râdea! Iar când au sosit întăriri de la Ministerul Magiei, s-a supus şi a mers cu ei în linişte, dar tot râzând. Aşa a făcut! Şi ştii de ce? Fiindcă e nebun, de-aia! E nebun, nu-i aşa, Ern?

— Dacă nu era când a fost dus la Azkaban, cu siguranţă că acum e! adăugă Ernie cu vocea lui joasă. Eu mi-aş pune capăt zilelor, înainte de a fi dus acolo. Dar aşa-i trebuie, pentru tot ce-a făcut!

— Au avut mari probleme până au şters urmele. Auzi, doisprezece Încuiaţi morţi în plină zi! Ce au zis că s-a întâmplat, Ern?

— O explozie de la o conductă de gaze! mormăi Ernie.

— Şi acum e în libertate! zise Stan, privind la faţa suptă a lui Black. Nimeni până la el nu a mai reuşit să scape de la Azkaban! Nu-i aşa, Ern? Să mă tai, dacă ştiu cum a făcut! Ţi se ridică părul pe spinare, nu? Doar nu ai nici o şansă în faţa paznicilor de la Azkaban, nu-i aşa, Ern?

Pe Ernie îl trecură fiorii.

— Nu vrei să vorbim despre altceva, Stan? întrebă el, cutremurându-se. Mi se face rău numai când mă gândesc!

Stan puse ziarul la o parte, fără prea mare tragere de inimă, iar Harry îşi lipi iar nasul de fereastră, mai neliniştit ca niciodată. Îşi închipuia ce ar fi spus Stan pasagerilor săi, dacă ar fi ştiut pe cine transporta în acel moment. („Ai auzit ce-a făcut Harry Potter ăla, Ern? A umflat-o pe mătuşa lui până când a pocnit biata femeie! Şi mai încerca să scape cu faţa curată!”)

Şi el, Harry, încălcase legea vrăjitorilor la fel ca Sirius Black. Faptul că o umflase pe Mătuşa Marge nu era suficient ca să fie dus direct la Azkaban? Harry nu ştia nimic despre închisoarea vrăjitorilor, dar toţi vorbeau despre ea cu cea mai mare teamă. Hagrid, paznicul de la Hogwarts, petrecuse două luni acolo, anul trecut. Harry nu uitase nici acum privirea îngrozită a lui Hagrid, când auzise unde vor să-l ducă. Şi doar Hagrid era unul dintre cei mai curajoşi oameni pe care îi cunoscuse Harry!

Autobuzul Salvator mergea în întuneric, împrăştiind în toate părţile tufişurile, cabinele telefonice, copacii, iar Harry zăcea îngrijorat, pe patul lui cu saltea de puf.

Stan îşi aminti că Harry plătise şi pentru ciocolată cu lapte, dar îi vărsă cana pe pernă, la o mişcare mai bruscă a maşinii.

Pe rând, vrăjitori şi vrăjitoare, îmbrăcaţi în pelerine şi papuci, coborau de la etajele de sus şi părăseau autobuzul. Toţi păreau foarte fericiţi că li s-a terminat călătoria. În cele din urmă, în autobuz rămase numai Harry.

— Ei bine, Neville, unde anume vrei să te lăsăm în Londra? întrebă Stan, frecându-şi mâinile.

— Pe Aleea Diagon! răspunse Harry.

— Aşa să fie! exclamă Stan.

— BANG!

Mergeau de-a lungul lui Charing Cross Road. Harry stătea în picioare şi vedea cum clădirile şi băncile se dădeau la o parte din calea autobuzului. Începea să se lumineze de zi. Trebuia să rămână cât mai neobservat până când se deschidea banca, să-şi ia banii şi apoi să plece… Unde, habar nu avea…

Ernie apăsă pe frână şi autobuzul se opri scrâşnind în faţa unei cârciume dărăpănate, „Ceaunul crăpat”, în spatele căreia se afla intrarea pe Aleea Diagon.

— Mulţumesc, îi zise Harry lui Ernie.

Coborî scările şi îl ajută pe Stan să dea jos, pe trotuar, cufărul şi colivia lui Hedwig.

— La revedere, Stan, îşi luă rămas-bun Harry.

Dar Stan nu dădu semne că l-ar fi auzit. Stătea în picioare, cu ochii ţintă la intrarea în cârciumă.

— A, aici erai, Harry, zise o voce.

Înainte de a se întoarce să vadă a cui era vocea, Harry simţi o mână pe umăr. În acelaşi timp, Stan exclamă:

— Ern, Ern, vino repede să vezi şi tu! Măi să fie!

Harry se uită la posesorul mâinii de pe umărul său şi simţi cum i se revarsă în stomac o găleată cu bucăţi de gheaţă: era Cornelius Fudge, în persoană!

Stan veni imediat lângă ei.

— Cum i-aţi spus lui Neville, domnule Ministru? întrebă el emoţionat.

Fudge, un omuleţ impozant, într-o pelerină prinsă cu un ac decorativ pe umăr, se uită lipsit de expresie şi obosit la Stan.

— Neville? repetă el, încruntându-se. El e Harry Potter!

— Ştiam eu! strigă Stan. Ern, Ern, ştii cine era Neville? Era Harry Potter! Vino să-i vezi cicatricea!

— Da, bine, făcu Fudge, împăciuitor. Mă bucur că Autobuzul Salvator l-a adus pe Harry Potter teafăr, dar eu şi Harry trebuie să intrăm, avem de discutat ceva…

Fudge îl strânse şi mai mult de umăr şi Harry se trezi condus în cârciuma „Ceaunul crăpat”. Un tip gârbovit intră pe uşa din spatele barului şi se apropie de tejghea, cu o lanternă în mână. Era Tom, proprietarul cârciumei, slab şi ştirb.

— Aţi dat de el până la urmă, domnule Ministru, zise el. Ce doriţi? O bere? Un coniac?

— Mai degrabă nişte ceai, zise Fudge, fără să-l slăbească din strânsoare pe Harry.

Se auziră nişte gâfâituri în spatele lor şi îşi făcură apariţia Stan şi Ernie. Aduceau cufărul lui Harry şi colivia lui Hedwig şi erau foarte emoţionaţi.

— De ce ne-ai spus că te numeşti Neville? întrebă Stan, în timp ce Ernie se uita plin de interes peste umărul lui Stan.

— Tom, dorim un separeu , te rog, accentua Fudge cuvintele.

— La revedere, făcu Harry, cu o privire vinovată, în timp ce îl urma pe Fudge spre separeul, pe care îl alesese Tom.

— La revedere, Neville , strigă Stan.

Fudge şi Harry merseră pe un culoar, conduşi de lumina lanternei lui Tom, şi ajunseră într-un mic separeu. Tom pocni din degete şi un foc vesel se aprinse în cămin, după care se înclină şi părăsi separeul.

— Stai jos, Harry, îl îndemnă Fudge, arătându-i un scaun în apropiere de foc.