J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

Harry se aşeză, simţind că i se face pielea-găinii cu tot focul din cămin. Fudge îşi scoase pelerina şi o puse alături, după care îşi ridică puţin pantalonii de la costumul verde-prăzuliu şi se aşeză în faţa lui Harry.

— Mă numesc Cornelius Fudge şi sunt Ministrul Magiei, zise el.

Harry ştia deja acest lucru. Îl mai văzuse o dată, dar atunci Harry purta pelerina care îl făcea invizibil, pe care i-o lăsase moştenire tatăl său. Fudge nu avea însă cum să ştie acel lucru.

Tom, hangiul, reapăru, cu un şorţ peste cămaşa de noapte şi cu o tavă cu ceai şi pesmeciori. Aşeză tava pe masa dintre Harry şi Fudge şi părăsi separeul, închizând uşa după el.

— Ei bine, Harry, începu Fudge, turnând ceai în căni, trebuie să-ţi mărturisesc că ne-ai cam pus pe jar. Să-ţi părăseşti unchiul şi mătuşa în felul acesta… Începusem să cred că… Ei, slavă Domnului, bine că eşti întreg!

Fudge îşi unse un pesmecior cu unt şi împinse tava spre Harry.

— Mănâncă, Harry, pari foarte slăbit. Ei bine, cred că eşti curios să ştii cum ne-am descurcat cu domnişoara Marjorie Dursley, pe care ai lăsat-o pe tavan. În urmă cu câteva ore, am trimis în casa de pe Aleea Boschetelor, de la numărul patru, doi reprezentanţi ai departamentului „Descântece şi Dezlegări de Vrăji”. Domnişoara Dursley a fost înţepată, ca să se dezumfle, şi i s-a modificat memoria, ca să nu-şi mai amintească niciodată de incident. Cam asta e, nu s-a întâmplat nimic grav.

Fudge îi zâmbi lui Harry, peste marginea ceşcuţei cu ceai, mai degrabă ca un unchi care îşi priveşte nepotul favorit. Harry, care nu-şi mai revenea din uimire, deschise gura să spună ceva, dar nu îşi găsi cuvintele şi închise gura la loc.

— Eşti cumva îngrijorat de reacţia mătuşii şi a unchiului tău? continuă Fudge. Ei bine, trebuie să-ţi spun că sunt supăraţi la culme, dar s-au învoit să te primească iar în vacanţă, cu condiţia să îţi petreci Crăciunul şi Paştele la Hogwarts.

Harry reuşi să-şi înlăture nodul din gât şi strigă:

— Întotdeauna am rămas la Hogwarts de Crăciun şi de Paşte! Şi nu vreau să mă mai întorc niciodată la ei!

— Ei, şi tu! încercă să-l potolească Fudge, îngrijorat. Sunt sigur că o să gândeşti altfel după ce o să te mai calmezi. Sunt totuşi familia ta şi ţii la ei, desigur… undeva acolo, foarte adânc , în sufletul tău…

Harry renunţă să-şi mai susţină punctul de vedere în faţa lui Fudge. Era foarte curios să afle ce se va întâmpla cu el în continuare.

— Nu mai rămâne decât să ne gândim, zise Fudge, ungându-şi tacticos un al doilea pesmecior, unde o să-ţi petreci restul vacanţei. Îţi propun să-ţi iei o cameră la „Ceaunul Crăpat” în aceste două săptămâni şi…

— Dar ce pedeapsă o să primesc? întrebă Harry.

— Pedeapsă? se miră Fudge.

— Doar am încălcat legea vrăjitorilor minori, zise Harry.

— Ei, dragul meu băiat, doar n-o să te pedepsim pentru un nimic ca ăsta! zise Fudge, fluturându-şi pesmetul, cu nerăbdare. A fost un accident! Nu trimitem oamenii la Azkaban numai fiindcă şi-au umflat mătuşa!

Dar asta nu avu darul să-l liniştească, fiindcă Harry îşi aminti experienţa lui cu Ministerul Magiei.

— Anul trecut, începu Harry, am primit un avertisment serios fiindcă un spiriduş a trântit pe jos tortul făcut de mătuşa mea! Mi s-a spus că voi fi eliminat de la Hogwarts la următoarea abatere!

Dacă privirea nu-l înşela, lui Harry i se păru că Fudge nu se simte tocmai la largul lui.

— Depinde de motivul care a provocat vraja, începu Fudge, stânjenit, lucrurile se mai schimbă… Doar nu vrei să fii exmatriculat, nu-i aşa?

— Sigur că nu vreau! sări Harry.

— Atunci, ce-i cu agitaţia asta? râse Fudge, uşurat. Hai, ia şi tu un pesmecior, cât mă duc eu să văd dacă Tom are o cameră pentru tine.

Fudge ieşi din separeu, iar Harry rămase cu privirea aţintită după el. Se întâmpla ceva ciudat, cât se poate de straniu. De ce l-ar fi aşteptat Fudge la „Ceaunul Crăpat”, dacă nu avea de gând să-l pedepsească pentru ce făcuse? Dacă se gândea mai bine, era foarte neobişnuit ca un ministru să se implice personal în treburi minore ca acestea…

Fudge se întoarse, însoţit de Tom, hangiul.

— Camera unsprezece e liberă, Harry, îl anunţă Fudge. Cred că o să te odihneşti bine. Un lucru vreau să lămurim: nu te plimba prin Londra Încuiaţilor! Rămâi în Aleea Diagon şi să te întorci la „Ceaunul Crăpat” înainte de căderea nopţii, ne-am înţeles? L-am rugat pe Tom să te supravegheze.

— Bine, fu de acord Harry, dar de ce…

— Fiindcă nu vrem să te rătăceşti iar! râse Fudge. E mult mai bine să ştim unde eşti… Adică, vreau să spun…

Fudge se opri şi îşi drese glasul, luându-şi pelerina.

— Eu am plecat, am multă treabă, doar ştii…

— Aţi aflat ceva de Black sau încă nu? întrebă Harry.

Mâinile lui Fudge dădură drumul marginii argintate a pelerinei.

— Dar cum? strigă el. A, ai aflat din ziar, probabil… Nu încă, dar e doar o chestiune de timp. Paznicii de la Azkaban nu dau greş niciodată şi… sunt mai furioşi ca oricând!

Fudge se cutremură puţin.

— La revedere!

În timp ce-şi strângeau mâinile, lui Harry îi veni o idee.

— Domnule Ministru, pot să vă întreb ceva?

— Da, sigur, zâmbi Fudge.

— În anul trei, la Hogwarts, ni se permite să vizităm Hogsmeade, dar unchii mei nu mi-au semnat învoirea. N-aţi putea dumneavoastră…

Fudge era foarte stânjenit.

— Păi… nu… Îmi pare rău, Harry, dar eu nu sunt nici tatăl, nici tutorele tău…

— Dar sunteţi Ministrul Magiei! Dacă mi-aţi da dumneavoastră voie…

— Nu, regret, Harry, dar regulile sunt reguli, zise Fudge, hotărât. O să vizitezi Hogsmeade anul viitor. De fapt, e mai bine dacă nu te-ai duce anul ăsta… Da… Ei, la revedere, distrează-te cât mai eşti în vacanţă, Harry!

Şi cu o ultimă strângere de mână, Fudge ieşi din încăpere. Tom se îndreptă spre Harry, privindu-l binevoitor.

— Urmaţi-mă, vă rog, domnule Potter, zise el. Am dus deja în cameră cufărul şi colivia.

Harry îl urmă pe Tom pe o scară frumoasă de lemn până la camera cu numărul unsprezece, gravat pe o tăbliţă de aramă. Tom deschise respectuos uşa.

Camera avea un pat care părea foarte confortabil, mobilă de stejar lustruit, un cămin în care ardea un foc îmbietor, iar pe marginea dulapului stătea…

— Hedwig! strigă Harry.

Bufniţa albă ca neaua deschise ciocul şi bătu drăgăstos din aripi.

— Aveţi o bufniţă foarte deşteaptă, făcu Tom. A ajuns la zece minute după dumneavoastră. Dacă mai vreţi ceva, domnule Potter, nu ezitaţi să spuneţi.

Tom se mai înclină o dată şi ieşi din cameră.

Harry stătu multă vreme pe marginea patului, cu minţile aiurea, mângâind-o pe Hedwig. Cerul se schimbase rapid, de la albastru-intens la gri-închis, ca de oţel, străpuns pe alocuri de sclipiri rozalii şi aurii. Lui Harry nu îi venea să creadă că părăsise casa din Aleea Boschetelor doar în urmă cu câteva ore, că nu fusese exmatriculat şi că urma să petreacă două săptămâni fără nici un Dursley!

— Oh, a fost o noapte foarte agitată, Hedwig, zise Harry, căscând.

Şi, fără ca măcar să-şi scoată ochelarii, se întinse pe pat şi adormi buştean.

Lui Harry i-au trebuit câteva zile bune să se obişnuiască să fie liber. Era ciudat, fiindcă niciodată nu se sculase când dorise şi nici nu făcuse ce îi trecuse prin cap. Putea să meargă oriunde, numai să nu părăsească Aleea Diagon. Străzile erau ticsite de magazine cu cele mai fascinante lucruri vrăjitoreşti din lume, aşa că Harry nu simţea nici un impuls să-şi încalce promisiunea făcută lui Fudge, de a nu hoinări prin lumea Încuiaţilor.