J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

Dar Harry nu mai era atent. Ochii îi căzuseră pe un alt volum, aşezat pe o măsuţă: „Semne care anunţă moartea: ce trebuie să faci când ştii că urmează să ţi se întâmple ceva groaznic” .

— Oh, n-aş citi cartea asta, dacă aş fi în locul tău, zise proprietarul, observându-i privirile. O să începi să vezi semne la tot pasul, îndeajuns cât să te sperie cumplit.

Dar Harry continua să se uite ţintă la carte. Pe copertă, se vedea un câine mare şi negru, care îi amintea de ceva…

Proprietarul îi dădu lui Harry „Desluşirea viitorului” şi îl întrebă dacă mai doreşte ceva.

— Da, zise Harry, luându-şi cu greu ochii de la câine şi uitându-se pe lista lui. Mai am nevoie de „ Transfigurări intermediare” şi de „Manualul de vrăji” pentru anul III.

Harry plecă de la librărie cu braţele încărcate de cărţi şi se îndreptă spre „Ceaunul crăpat”, neputând să se uite pe unde merge şi dând peste oamenii din calea lui.

Urcă în fugă scările, intră în camera lui şi trânti cărţile pe pat. Fusese cineva mai înainte şi făcuse ordine. Ferestrele erau deschise şi soarele se revărsa în odaie. Harry auzea zgomotele autobuzelor din lumea nevăzută a Încuiaţilor şi forfota trecătorilor de pe Aleea Diagon.

Se privi în oglinda de deasupra chiuvetei.

— Nu se poate să fi fost un semn care îmi prevestea moartea, zise el, adunându-şi tot curajul. Probabil că mi s-a părut.

N-o fi fost decât un biet câine vagabond!

Îşi ridică din reflex mâna şi încercă să-şi aşeze părul.

— Băiete, porţi o bătălie pierdută, din păcate, îi şopti oglinda.

Zilele treceau una după alta şi Harry începu să se uite după Ron şi după Hermione. În Aleea Diagon, puteai întâlni acum o mulţime de studenţi de la Hogwarts, dat fiind că se apropia începutul noului an. Se întâlni cu Seamus Finnigan şi cu Dean Thomas, colegii lui de la Cercetaşi, în magazinul cu echipament pentru Vâjthaţ, unde se holbau şi ei la fantasticul „Fulger”. Lângă librărie, dădu şi peste Neville Poponeaţă, un băiat grăsuţ, cu faţa rotundă, uituc şi cu minţile împrăştiate. Îşi rătăcise lista cu cărţile de şcoală şi era certat de bunica lui. Harry spera din tot sufletul ca Neville să nu afle niciodată că se folosise de numele lui, pe când încerca să scape de reprezentanţii Ministerului Magiei.

În ultima zi de vacanţă, Harry se trezi cu speranţa că îi va întâlni pe Ron şi pe Hermione măcar a doua zi, în Expresul de Hogwarts. Se sculă, se îmbrăcă şi se duse să arunce o ultimă privire la „Fulger”. Tocmai se întreba unde să mănânce de prânz, când se auzi strigat.

— Harry! HARRY!

Erau acolo, amândoi! Stăteau pe terasa cofetăriei lui Florean Fortescue — Ron foarte pistruiat, Hermione foarte bronzată — făcându-i disperaţi cu mâna.

— În sfârşit! exclamă Ron. Ne-am dus la „Ceaunul crăpat”, dar au zis că ai plecat. Apoi am mers la doamna Malkin şi la „Caligrafie şi pete”, dar…

— Mi-am luat cele necesare de săptămâna trecută, îl întrerupse Harry. Dar cum se face că ştiţi că stau la „Ceaunul crăpat”?

— Tata! zise Ron monosilabic.

Da, cu siguranţă că domnul Weasley, care lucra la Ministerul Magiei era la curent cu ce se întâmplase cu Mătuşa Marge.

— Şi chiar ai umflat-o pe mătuşa ta, Harry? întrebă Hermione, foarte serioasă.

— N-am vrut asta, izbucni Harry în râs, pur şi simplu mi-am pierdut controlul!

— Nu-i nimic de râs, Harry, îl puse Hermione la punct. Mă mir că nu ai fost exmatriculat!

— Şi eu mă mir! Mă gândeam chiar că voi fi arestat! Tatăl tău nu ştie cum de m-a iertat Fudge? întrebă Harry, uitându-se la Ron.

— Probabil că din cauză că e vorba despre tine, zise Ron, încă râzând. Faimosul Harry Potter, nu? Nici nu vreau să mă gândesc ce mi-ar fi făcut Ministrul Magiei, dacă mi-aş fi umflat eu mătuşa! Asta dacă nu m-ar fi omorât mama înainte! Oricum, poţi să-l întrebi pe tata diseară, stăm şi noi la noapte la „Ceaunul crăpat”! Şi Hermione! Aşa că mergem mâine împreună la gară!

Hermione aprobă din cap, încântată.

— Mama şi tata m-au lăsat aici, azi-dimineaţă, cu tot ce-mi trebuie pentru Hogwarts.

— Excelent! exclamă Harry, fericit. V-aţi luat şi voi cărţile şi tot ce trebuia?

— Uite la asta! făcu Ron şi scoase dintr-un sac o cutie lungă şi subţire. O baghetă magică nou-nouţă! Are patru metri, e din salcie şi conţine păr de unicorn. Mi-am luat şi cărţile!

Si Ron arătă spre sacul de sub masă.

— Ce zici de cărţile cu monştri? continuă Ron. Vânzătorul aproape că a izbucnit în lacrimi, când i-am spus că vrem două exemplare!

— Dar acolo ce e? întrebă Harry, arătând către trei saci burduşiţi, aflaţi pe scaunul de lângă Hermione.

— Păi, doar ştiţi că eu mi-am ales mai multe materii suplimentare ca voi, zise Hermione. Am cărţi de „Aritmanţie”, pentru „Grija pentru creaturile magice”, pentru „Previziuni despre viitor”, pentru „Studiul vechilor rune”, pentru „Studiul despre Încuiaţi”…

— La ce ţi-o fi trebuit să-i studiezi pe Încuiaţi, nu ştiu, zise Ron, dându-şi ochii peste cap şi uitându-se semnificativ la Harry, doar ai trăit într-o familie de Încuiaţi! Tatăl şi mama ta sunt persoane non-magice! Ştii totul despre lumea lor!

— Da, dar este fascinant să-i studiezi din punctul de vedere al vrăjitorilor, zise Hermione cu pasiune.

— Te-ai hotărât să nu mai mănânci şi să nu mai dormi deloc anul ăsta, Hermione? o întrebă Harry, în timp ce Ron se hlizea.

Hermione dădu din umeri.

— Mai am încă zece galeoni, zise Hermione, uitându-se în poşeta ei. Mama şi tata mi-au dat nişte bani în plus pentru ziua mea de naştere, care este în septembrie.

— Ce-ai zice să-ţi mai cumperi nişte drăguţe de cărţi? o întrebă Ron, făcând-o pe nevinovatul.

— Nu, nu cred, zise Hermione gânditoare, vreau şi eu o bufniţă! Uite, Harry o are pe Hedwig, tu îl ai pe Errol…

— Ba nu! Errol e bufniţa familiei, eu îl am pe Pungaşul, sări Ron şi scoase şobolanul din buzunar. Aş vrea să-l duc la doctor, nu prea i-a priit călătoria în Egipt.

Pungaşul arăta şi mai slab ca de obicei şi mustăţile îi erau pleoştite.

— Există un magazin pentru creaturile magice, zise Harry, care acum cunoştea Aleea Diagon ca pe buzunarul lui. E foarte aproape, sigur găseşti ceva pentru Pungaşul, iar Hermione îşi poate cumpăra o bufniţă.

Plătiră îngheţatele şi traversară strada, la „Menajeria magică”.

Nu prea era loc înăuntru, fiecare perete fiind ascuns de colivii şi cuşti. Mirosea şi era mult zgomot, deoarece ocupanţii cuştilor şi coliviilor ţipau, chiţăiau, fâlfâiau din aripi sau sâsâiau. Vânzătoarea tocmai îi explica unui cumpărător cum trebuie să aibă grijă de salamandrele cu două capete, aşa că Harry, Ron şi Hermione se uitau la celelalte cuşti.

O pereche de broaşte râioase purpurii, enorme, orăcăiau şi înfulecau musculiţe. O broască ţestoasă uriaşă, cu un diamant încrustat în carapace, sclipea în lumina care se strecura prin fereastră. Şerpi portocalii veninoşi se târau pe geamul bazinului în care erau închişi, iar un iepuraş alb şi grăsuţ se transforma cu un pocnet asurzitor într-un joben de mătase şi apoi iar în iepuraş. Mai erau acolo pisici de felurite culori, o colivie cu nişte corbi gălăgioşi, un coş cu animăluţe cu blană cafenie şi o cuşcă mare cu şobolani negri şi cu blana lucioasă, care săreau de colo-colo, ajutându-se de coada cheală.