J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

După ce plecă vrăjitorul cu salamandrele cu două capete, Ron se apropie de tejghea.

— E vorba despre şobolanul meu, începu Ron, şi-a cam pierdut culoarea de când am venit din Egipt.

— Pune-l pe tejghea, zise vrăjitoarea, scoţând din buzunar o pereche de ochelari.

Ron îl scoase pe Pungaşul din buzunar şi îl puse pe tejghea, alături de cuşca în care se aflau confraţii lui, care se opriseră din sărituri şi se apropiaseră de gratii, ca să vadă mai bine.

Ca mai toate lucrurile pe care le avea Ron, Pungaşul aparţinuse fratelui său mai mare, Percy. În comparaţie cu şobolanii în plină formă, din cuşcă, Pungaşul părea şi mai jigărit.

— Hm, făcu vrăjitoarea, ridicându-l pe şobolan. Ce vârstă are?

— Habar n-am, ridică Ron din umeri. E foarte bătrân, a fost al fratelui meu.

— Şi ce puteri are? întrebă iar vrăjitoarea, continuând să-l examineze pe Pungaşul.

— Păi, făcu Ron, adevărul e că Pungaşul n-a făcut niciodată dovada unor puteri deosebite.

Vrăjitoarea îşi plimbă privirile de la urechea stângă a Pungaşului, plină de cicatrice, la laba lui dreaptă, căreia îi lipsea un deget, şi zise compătimitor:

— Şobolanul ăsta a trecut prin multe la viaţa lui!

— Dar eu nu i-am făcut nimic, pe cuvânt, se apără Ron, aşa mi l-a dat Percy!

— Un şobolan obişnuit, de grădină, aşa cum pare ăsta, nu trăieşte mai mult de trei ani, continuă vrăjitoarea. Cred că ar trebui să te gândeşti să-l înlocuieşti cu unul dintre ăştia…

Şi vrăjitoarea arătă spre şobolanii din cuşcă. Aceştia, ca la comandă, începură să facă salturi peste salturi.

— Ce se mai grozăvesc şi ăştia, murmură Ron.

— Ei, dacă nu vrei să-l înlocuieşti, atunci am un sirop tonic pentru şobolani, zise vrăjitoarea şi scoase de sub tejghea o sticluţă roşie.

— Mulţumesc, zise Ron. Şi cât… AUUU!

Ron se trase speriat, când ceva enorm şi portocaliu îi ateriză în cap, dintr-o cuşcă aflată pe un raft de sus, după care se arcui şi se repezi la Pungaşul, scuipând în toate părţile.

— NU, ŞMECHERILĂ, NU! strigă vrăjitoarea, dar Pungaşul reuşise să scape din mâinile ei, căzuse lat pe podea, după care se ridicase cu greu şi apoi se îndrepta spre uşă.

— Pungaşule! strigă Ron şi ieşi pe stradă. Harry se repezi şi el pe urmele Pungaşului.

Le-a trebuit cam cinci minute ca să-l găsească pe Pungaşul, care se ascunsese într-un coş de gunoi, lângă magazinul cu echipament pentru Vâjthaţ. Ron se aplecă şi luă animalul speriat, după care îl puse iar în buzunar. Apoi se îndreptă din şale şi începu să-şi maseze pielea capului.

— Ce-a fost chestia aia? întrebă Ron.

— Ori o pisică enormă, ori un tigru micuţ! zise Harry.

— Unde e Hermione?

— Probabil că îşi cumpără bufniţa!

Se întoarseră la „Menajeria magică”. Când ajunseră în dreptul magazinului, Hermione tocmai ieşea, dar nu îşi cumpărase nici o bufniţă. Ţinea în braţe chiar motanul portocaliu şi vărgat!

— Ai cumpărat monstrul ăsta? întrebă Ron şi rămase cu gura căscată.

— E minunat, nu? întrebă Hermione fericită.

„De, fiecare cu felul lui de a privi lucrurile”, se gândi Harry. Blana motanului era deasă şi moale, dar picioarele erau cam scurte şi avea faţa turtită, ca şi cum ar fi intrat cu capul într-un zid. Acum, că Pungaşul nu mai era sub privirile lui, motanul torcea fericit în braţele Hermionei.

— Hermione, ăsta aproape că m-a scalpat ! exclamă Ron.

— Dar nu a vrut, nu-i aşa, Smecherilă? îl întrebă Hermione.

— Şi cu Pungaşul, cum rămâne? întrebă Ron. Are nevoie de calm şi relaxare! Cum să stea liniştit cu monstrul ăsta prin preajmă?

— Apropo, ai uitat acolo siropul tonic! zise ea şi îi dădu sticluţa roşie cu tonicul pentru şobolani. Şi nu-ţi mai face atâtea griji, Smecherilă o să doarmă cu mine, iar Pungaşul în dormitorul tău. Care e problema? Bietul Smecherilă! Vânzătoarea mi-a spus că stă la ea de ani de zile şi nimeni nu l-a vrut!

— Mă întreb de ce oare? făcu Ron sarcastic şi o luă spre „Ceaunul Crăpat”.

Îl găsiră pe domnul Weasley la bar, citind „Profetul zilei” .

— Harry! zise el, când dădu cu ochii de băiat. Ce mai faci?

— Bine, mulţumesc, zise Harry, aşezându-se la masă, împreună cu prietenii lui.

Domnul Weasley puse ziarul jos şi Harry văzu pe prima pagină figura, de-acum familiară, a lui Sirius Black, care îl privea ţintă.

— Deci încă nu l-au prins, nu-i aşa? întrebă Harry.

— Nu, răspunse domnul Weasley, gânditor, ne-au luat de la îndatoririle noastre obişnuite şi ne-au pus pe toţi să încercăm să dăm de el, dar fără nici un rezultat până acum.

— Nu se dă vreo recompensă, dacă punem mâna pe el? întrebă Ron. Tare bine mi-ar prinde nişte fonduri suplimentare.

— Ron, termină cu prostiile! îl certă domnul Weasley, care, la o privire mai atentă, părea foarte obosit şi preocupat. Black nu poate fi prins de un vrăjitor de treisprezece ani. Dacă Black este prins, atunci să fii sigur că numai paznicii de la Azkaban o pot face, ascultă la mine!

În acel moment, în bar intră doamna Weasley, cu mâinile pline de cumpărături şi urmată îndeaproape de cei doi gemeni, Fred şi George, care începeau anul V la Hogwarts, de noul Şef de promoţie, Percy, şi de mezina familiei, singura fată printre atâţia băieţi, Ginny.

Ginny, care întotdeauna se fâstâcea în prezenţa lui Harry, se simţi de data asta şi mai încurcată când dădu cu ochii de el, dat fiind faptul că îi salvase viaţa, în ultimul trimestru al anului trecut. Se înroşi până în vârful urechilor şi zise „Bună ziua!”, fără să ridice ochii din pământ. Spre deosebire de ea, Percy se opri în faţa lui Harry şi îi întinse mâna, ca şi cum nu mai fuseseră prezentaţi vreodată.

— Harry, salut! Mă bucur să te întâlnesc! făcu Percy. Extraordinar!

— Salut, Percy, zise şi Harry, străduindu-se să nu izbucnească în râs.

— Sper că eşti bine, continuă Percy, plin de importanţă, ca şi cum el ar fi fost primarul şi cineva i l-ar fi prezentat pe Harry.

— Foarte bine, mulţumesc…

— Harry! strigă Fred, dându-l la o parte pe Percy, cu coatele.

Se înclină adânc în faţa lui Harry şi continuă:

— Ah, cât mă bucur că ne vedem iar! Splendid !

— Minunat ! sări şi George, împingându-l pe Fred la o parte şi dând mâna cu Harry. Super ! A-ntâia!

Percy strâmbă din nas.

— Gata, ajunge! zise doamna Weasley. Lăsaţi băiatul!

— Mamă! făcu Fred, ca şi cum acum o vedea pentru prima dată şi strângându-i mâna. Ce bucuros sunt să te văd! Electrizant !

— Terminaţi odată! zise doamna Weasley, punând cumpărăturile pe un scaun liber. Bună ziua, Harry, scumpule. Cred că ai auzit vestea: Percy este al doilea Şef de promoţie din familie!

Şi arătă, mândră, insigna de argint de pe pieptul lui Percy.

— Da, marele moment, bombăni Fred pe sub mustaţă.

— Nu mai fi ironic, îl certă doamna Weasley, voi n-aţi fost în stare să ajungeţi Perfecţi!

— Şi de ce să fim Perfecţi, mă rog? Ce e aşa de grozav? zise George, revoltat numai şi la ideea de a fi aşa ceva. Viaţa n-ar mai avea nici un haz!

Ginny chicoti.

— Foarte frumos exemplu îi daţi surioarei voastre, n-am ce zice! izbucni doamna Weasley.

— Ginny are alţi doi fraţi, mamă, care să-i fie exemplu, interveni Percy, cu nasul pe sus. Mă duc să mă schimb pentru masă…