Philip Farmer - Lumea fluviului (Înapoi la trupurile voastre răzleţite)

În ciuda ploii torenţiale, izbucnise şi un incendiu. În lumina crescândă a zorilor, văzură că flăcările cuprinseseră sala cea mare din buşteni. În văpaia lor se vedeau siluetele oamenilor încleştaţi în luptă. Evadaţii înaintară de-a latul câmpiei. Deodată, unul dintre flancuri se risipi, oamenii pornind în goană împreună cu victorioşii, scoţând strigăte triumfătoare de luptă.

— Uite-l pe Göring, spuse Frigate. Kilogramele de prisos îl vor împiedica să scape cu fuga, asta-i sigur.

Arătă cu degetul şi Burton reuşi să-l vadă pe neamţ mişcându-şi picioarele cu vioiciune, dar pierzând teren faţă de ceilalţi.

— Nu vreau să le las indienilor onoarea de a-l ucide! exclamă Burton. Pentru a o răzbuna pe Alice, trebuie să-l prindem.

Silueta deşirată a lui Campbell se vedea în fruntea tuturor, iar Burton aruncă suliţa în direcţia lui. Pentru scoţian, suliţa părea să fi venit de niciunde, zburând prin întuneric. Încercă să se ferească, dar era prea târziu. Capătul din cremene al suliţei se înfipse în porţiunea dintre umăr şi piept, doborându-l pe o parte. O clipă mai târziu, încercă să se ridice, însă Burton îl trânti din nou la pământ cu o lovitură de picior.

Campbell îşi rostogoli ochii disperat; sângele îi năpădea pe gură. Arătă către altă rană, o tăietură adâncă situată puţin sub coaste.

— A… femeia ta… Wilfreda… a făcut-o, spuse el printre gâfâituri. Dar am ucis-o, căţeaua…

Burton vru să-l întrebe unde era Alice, dar Kazz, urlând în limba lui maternă, îl trăsni pe scoţian cu bâta în cap. Burton îşi ridică suliţa şi, alergând după Kazz, îl ajunse din urmă şi strigă:

— Să nu-l ucizi pe Göring! Lasă-mi-l mie!

Kazz nu-l auzi; lupta cu doi indieni Onondagas. Burton o văzu pe Alice trecând în goană prin dreptul său. Întinse braţul şi o înşfăcă, răsucind-o cu faţa spre el. Alice ţipă şi începu să se zbată. Burton strigă la ea; deodată, recunoscându-l, se prăbuşi în braţele lui şi porni să plângă. Burton ar fi vrut s-o calmeze, dar se temu că-l va scăpa din ochi pe Göring. O împinse deoparte, alergă spre neamţ şi azvârli suliţa. Aceasta îi trecu razant pe deasupra capului, făcându-l să strige înspăimântat, apoi se opri şi începu să caute arma, dar Burton se aruncă asupra lui. Căzură amândoi la pământ, rostogolindu-se încleştaţi, fiecare încercând să-l sugrume pe celălalt.

Burton simţi o lovitură puternică în ceafă. Ameţit, slăbi strânsoarea. Göring îl apăsă cu forţă la pământ şi se repezi să apuce suliţa. Luând-o în mână, se ridică în picioare şi păşi spre Burton, care rămăsese întins, fără vlagă. Făcu o încercare să se ridice, dar genunchii păreau să-i fie din plumb şi simţea că lumea se rotea nebuneşte în jurul lui. Göring se dezechilibră brusc, întrucât Alice, venind din spate, se aruncase şi se agăţase de picioarele lui, făcându-l să se prăbuşească în faţă. Cu un ultim efort, Burton reuşi să se ridice nesigur pe picioare şi se azvârli asupra lui Göring. Se rostogoliră din nou încleştaţi, Göring strângându-l de gât pe Burton. Apoi o suliţă alunecă pe umărul lui Burton, provocându-i o arsură pe piele, iar vârful din piatră se înfipse în gâtul lui Göring.

Burton se ridică, scoase suliţa şi o repezi în pântecele umflat al lui Göring. Acesta încercă să se ridice în capul oaselor, dar se prăvăli pe spate dându-şi duhul. Alice se ghemui la pământ şi începu să plângă.

Bătălia se sfârşi abia în zori. Sclavii distruseseră deja toate îngrăditurile fortificate. Luptătorii lui Göring şi Tullius fură prinşi la mijloc, între cele două grupuri de sclavi şi de indieni Onondagas, şi măcinaţi ca nişte grăunţe aflate între două pietre de moară. Indienii, care organizaseră probabil această expediţie doar pentru a jefui şi a lua sclavi împreună cu potirele lor, se retraseră. Se urcară în bărcile scobite din trunchiuri de copaci şi în canoe şi traversară lacul. Nimeni nu mai avea puterea de a porni în urmărirea lor.

În următoarele zile avură multe de făcut. Un bilanţ aproximativ arăta că cel puţin jumătate dintre cei douăzeci de mii de locuitori ai micului regat condus de Göring fuseseră ucişi, răniţi grav, luaţi de indieni ori fugiseră. Evident, romanul Tullius Hostilius scăpase cu fuga. Supravieţuitorii îşi aleseră un guvern provizoriu. Targoff, Burton, Spruce, Ruach şi alte două persoane formară un comitet executiv cu puteri discreţionare, dar temporare. John de Greystock dispăruse. Fusese zărit la începutul bătăliei, dar mai apoi se făcuse nevăzut.

Alice Hargreaves se mută în coliba lui Burton fără a scoate un cuvânt lămuritor.

La mult timp după aceea, Alice îi spuse:

— Frigate mi-a explicat că dacă întreaga planetă e alcătuită precum locurile pe care deja le-am văzut, şi n-am nici un motiv să cred altfel, atunci Fluviul trebuie să aibă cel puţin douăzeci de milioane de mile. De necrezut, dar acelaşi lucru se poate afirma despre resuscitarea noastră şi despre această lume. De altfel, s-ar puica ca de-a lungul Fluviului să trăiască treizeci şi cinci până la treizeci şi şapte de miliarde de oameni. Ce şansă aş avea să-mi găsesc soţul? Pe de altă parte, te iubesc. Da, ştiu că nu mă port ca şi cum te-aş iubi. Dar ceva s-a schimbat în sufletul meu. Pesemne că întâmplările prin care am trecut sunt de vină. Pe Pământ nu cred că te-aş fi putut iubi. Poate m-ai fi fascinat, dar aş fi simţit şi repulsie sau spaimă faţă de tine. Nu ţi-aş fi fost o soţie bună. Aici, sunt în stare sau, mai curând, ţi-aş putea fi o bună tovarăşă de viaţă, întrucât nu pare să existe vreo autoritate sau instituţie religioasă care să ne declare soţ şi soţie. Acest simplu fapt dovedeşte cât de mult m-am schimbat. Aş putea trăi netulburată alături de un bărbat cu care nu sunt căsătorită!… Ei bine, acesta-i adevărul.

— Nu mai trăim în epoca Victoriană, spuse Burton. Cum am putea-o numi pe aceasta… Era Amestecului'? Epoca Încâlcită? Poate Cultura Fluviului, Lumea Riverană ori, mai curând, multitudinea de culturi Riverane.

— Măcar de-ar ţine aşa, spuse Alice. A început brusc; s-ar putea încheia la fel de repede şi neaşteptat.

Desigur, gândi Burton, Fluviul cel verde, câmpia de iarbă, dealurile împădurite şi munţii insurmontabili nu păreau să fie ca în viziunea eterică a lui Shakespeare. Toate părea materiale, reale, la fel de adevărate ca oamenii care se îndreptau acum spre el: Frigate, Monat, Kazz şi Ruach. Ieşi din colibă să-i întâmpine.

— Cu mult vreme în urmă, începu Kazz, înainte ca eu vorbit engleză bun, văd ceva. Atunci încerc să spun la tine, dar tu nu înţeles. Văd un om care nu are asta pe frunte.

Arătă către mijlocul frunţii proprii, apoi către frunţile celorlalţi.

— Ştiu, continuă Kazz, nu puteţi vedea. Nici Pete sau Monat. Nimeni altul. Dar eu îl văd pe frunte la fiecare. Doar la un om pe care eu prins demult. Apoi, într-o zi, văzut o femeie care nu are semn, dar nu spus nimic vouă. Acum văzut a treia persoană fără.

— Vrea să spună, explică Monat, că poate percepe anumite simboluri sau caractere pe fruntea fiecăruia dintre noi. Le vede doar în lumina puternică a soarelui şi la un anumit unghi. Dar toţi cei pe care i-a văzut sunt însemnaţi, în afară de cei trei la care s-a referit.

— Sunt sigur că distinge un spectru mult mai larg decât noi, remarcă Monat. Evident, Cei care ne-au imprimat aceste semne ale fiarei, sau cum veţi vrea să le numiţi, nu aveau cunoştinţă de aptitudinile speciale ale speciei din care provine Kazz. Ceea ce dovedeşte că nici Ei nu sunt atoateştiutori.