Larry Niven - Lumea Inelară

— Este în ordine!

— Tot mai vrei să mergi? Teela dădu afirmativ din cap.

— De ce?

— Îmi păstrez motivele pentru mine.

Fata era complet calmă. Ce ar mai fi putut face? Dacă ar fi avut mai puţin de nouăsprezece ani, i-ar fi chemat pe părinţii ei. Dar, la douăzeci de ani, Teela era aproape un adult. Undeva trebuia trasă o linie de demarcaţie.

Ca adult, avea libertatea de a alege şi, totodată, era îndreptăţită să se aştepte la maniere civilizate din partea lui Louis, anumite părţi ale intimităţii sale fiind sacrosancte. Louis putea încerca cel mult s-o convingă, dar în această tentativă tocmai eşuase.

În mod normal, Teela n-ar mai fi fost obligată să facă următorul gest. Pe neaşteptate, ea îi apucă mâinile şi, surâzând, îl imploră:

— la-mă cu tine, Louis! Să ştii că am cu adevărat noroc. Dacă Nessus nu alege cum trebuie, s-ar putea să ajungi să dormi singur. Sunt sigură că n-ai agrea aşa ceva.

Îl prinsese. Nu putea s-o ţină departe de nava lui Nessus, mai ales că ea era hotărâtă să ia direct legătura cu acesta.

— Bine, răspunse el. Să-l contactăm pe Nessus.

Într-adevăr, nu i-ar fi plăcut să doarmă singur.

— Doresc să mă alătur expediţiei, vorbi Teela în ecranul videofonului.

Drept răspuns, Păpuşarul scoase un urlet prelung în mi bemol.

— Pardon?

— Te rog să mă scuzi, răspunse Nessus. Ne întâlnim mâine în Outback Fields, Australia, la ora opt fix. Ia cu tine obiecte personale în greutate maximă de douăzeci de kilograme, măsurate în gravitaţia Pământului. Louis să procedeze la fel. Aaah…!

Păpuşarul îşi înălţă capetele şi urlă din nou. Alarmat, Louis interveni:

— Te simţi rău?

— Nu, pur şi simplu îmi prevăd moartea. Louis, aş fi dorit să depui mai puţin zel în munca de convingere. La revedere. Ne vedem la Outback Fields.

Ecranul se stinse.

— Vezi, gânguri Teela, vezi ce se întâmplă când eşti atât de convingător?

— Eu şi gura mea mare! Oricum, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă. Să nu dai vina pe mine dacă o să mori în chinuri.

În aceeaşi noapte, pe când erau cufundaţi în întuneric, Louis o auzi spunând:

— Te iubesc! Vin cu tine doar pentru că te iubesc.

— Şi eu te iubesc, răspunse el moale, după care continuă: Ăsta era secretul?

— Îhâm.

— Vii după mine la o depărtare de două sute de ani-lumină numai pentru că nu vrei să mă laşi singur?

— Da.

— Cameră de culcare, lumina la jumătate din intensitate, comandă el.

O lumină slabă, albastră, inundă încăperea.

Amândoi pluteau la o distanţă de câţiva centimetri unul de altul, între două panouri pentru dormit. Ca pregătire pentru ieşirea în spaţiu, amândoi îşi curăţaseră tenul şi părul de fardurile şi vopselele impuse de ultima modă. Părul din coada lui Louis era acum drept şi negru, pielea capului îi arăta ca o mirişte ţepoasă şi gri. Tenul cu nuanţe galben-maronii, ochii, şi ei maronii, fără vreo urmă de oblicitate asiatică, îi schimbaseră considerabil înfăţişarea.

Schimbările suferite de Teela erau la fel de drastice. Acum părul ei era negru şi ondulat, legat la spate. Tenul avea o nuanţă alb-nordică. Ovalul feţei îi era dominat de o pereche de ochi căprui, mari, şi de o gură mică şi serioasă; nasul îi era aproape neglijabil. Fata plutea în câmpul dintre plăcile de dormit precum uleiul pe apă, total relaxată.

— Tu n-ai mai fost niciodată mai departe de Lună! o mustră Louis. Ea răspunse cu un gest aprobator din cap.

— … Şi nici eu nu sunt cel mai bun amant din lume, continuă el. Asta mi-ai spus-o chiar tu.

Ea aprobă din nou. Teela Brown nu avea nici un fel de reţineri. În două zile şi două nopţi nici nu minţise, nici nu-şi nuanţase adevărurile spuse, nici măcar nu se eschivase în faţa întrebărilor. Louis şi-ar fi dat seama. Îi povestise despre cei doi amanţi precedenţi: primul, care-şi pierduse interesul faţă de ea după o jumătate de an, celălalt, un văr, care-i oferise şansa de a emigra pe Muntele Lookitthat. Louis îi povestise puţin din experienţele sale şi ea păruse că-i acceptă reticenţele. Ea nu avea aşa ceva. Şi-i punea cele mai cretine întrebări.

— Atunci de ce eu? se arătă el nedumerit.

— Nu ştiu, îi mărturisi ea. Poate că e vorba de charismă?… Ştii, eşti un fel de erou.

La urma urmei, Louis rămăsese ultimul om în viaţă care reuşise să stabilească primul contact cu o specie extraterestră. Va putea uita vreodată cineva episodul cu Trinocii?

Mai făcu o încercare:

— Ascultă, îl cunosc pe cel mai teribil amant din lume. E un prieten de-al meu. Asta e pasiunea lui. A scris cărţi despre asta. Are doctorate în psihologie şi fiziologie. În ultimii o sută treizeci de ani, a fost…

Teela îşi duse mâinile la urechi.

— Nu mai continua, te rog!

— Pur şi simplu, nu vreau să-ţi laşi oasele pe undeva. Eşti prea tânără.

Ea îi aruncă o privire uimită, aceeaşi privire care însemna că el iarăşi nu folosise cele mai potrivite cuvinte din interplanetară. Zvâcnituri ale inimii? Să-ţi laşi oasele pe undeva? Louis oftă în sinea sa şi comandă:

— Puncte de echilibru ale câmpurilor, uniţi-vă!

Ceva începu să se schimbe în câmpurile de forţă. Cele două regiuni de echilibru stabil, anomaliile care-i împiedicau pe Teela şi pe Louis să iasă de sub influenţa plăcilor, se contopiră. Bărbatul şi femeia alunecară în josul „pantei”, până când se ciocniră şi se agăţară unul de celălalt.

— Mi-era somn, Louis! Dar nu e nici o supărare…

— Gândeşte-te la intimitatea ta, înainte de a te abandona viselor. În general, pe navele spaţiale e mare înghesuială.

— Vrei să spui că n-o să putem face dragoste? La naiba, Louis, nu-mi pasă dacă se vor uita. Ei nu sunt ca noi.

— Mie îmi pasă.

Ea îi aruncă din nou acea privire uimită.

— Să presupunem că ar fi oameni. În cazul ăsta, ai avea obiecţii?

— Cred că da, cu excepţia situaţiei în care i-am cunoaşte foarte bine. Asta mă face cam demodat, nu?

— Puţin.

— Îţi aminteşti de prietenul de care ţi-am povestit? Cel mai mare amant din lume? Ei bine, individul are o colaboratoare şi ea m-a învăţat câteva dintre trucurile lui. Pentru aşa ceva ai nevoie de gravitaţie. Câmpurile de forţă, la zero! adăugă el.

Senzaţia de greutate reveni.

— Încerci să schimbi subiectul, remarcă Teela.

— Aşa e. Mă predau!

— În ordine, dar ţine minte un lucru: ar fi fost posibil ca prietenul tău, Păpuşarul, să fi dorit patru specii, în loc de trei. Ai fi putut la fel de bine sfârşi lângă un Trinoc…

— O situaţie îngrozitoare! Acum o s-o facem în trei etape, începând cu poziţia călare.

— Cum e poziţia călare?

— Am să-ţi arăt…

În preajma dimineţii, Louis se simţea suficient de fericit la gândul că vor călători împreună, dar când îndoielile i se reîntoarseră, era deja prea târziu. Oricum, fusese prea târziu de multă vreme.

Outsiderii erau negustori de informaţie. Cumpărau scump şi vindeau scump, dar ceea ce cumpărau o dată vindeau iar şi iar, pentru că piaţa lor de desfacere era întreaga galaxie. În spaţiul locuit de oameni, creditul lor era practic nelimitat.

Probabil că evoluţia lor se petrecuse pe vreun satelit rece al unui gigant gazos întrucâtva asemănător Nereidei, cel mai mare satelit al lui Neptun. Acum trăiau în hăurile dintre stele, în nave gigant de mărimea unor oraşe, al căror rafinament varia enorm, de la pânze fotonice până la propulsoare inaccesibile încă pentru ştiinţa omenească. Acolo unde un sistem planetar deţinea clienţi potenţiali şi unde exista şi o zonă adecvată, Outsiderii închiriau spaţiul necesar pentru centre comerciale, zone de odihnă şi recreere, magazii de aprovizionare. În urmă cu o jumătate de mileniu, închiriaseră Nereida.