Isaac Asimov - Sfârşitul Eternităţii

Totuşi, în noaptea aceea, Harlan fu chinuit de o insomnie agonizantă, fierbinte, iar când aţipi în sfârşit, cuprins de ameţeală, i se întâmplă ceva ce nu i se mai întâmplase de ani şi ani.

Îşi visă mama.

În ciuda unui început atât de slab, lui Harlan îi fu de ajuns un fizio-an pentru a fi cunoscut în Eternitate drept „Tehnicianul lui Twissell” şi, cu o doză apreciabilă de maliţie, drept „Băiatul Minune” şi „Cel-Care-Nu-Greşeşte-Niciodată”.

Relaţiile lui cu Cooper deveniră aproape plăcute. Între ei nu s-a înfiripat niciodată o prietenie completă. (Dacă Cooper s-ar fi putut decide să facă primul pas, poate că Harlan nici n-ar fi ştiut cum să reacţioneze.) Cu toate acestea, lucrau bine împreună şi interesul lui Cooper pentru Istoria Primitivă crescu până la a rivaliza cu cel al lui Harlan.

Într-o zi Harlan îi spuse:

— Uite ce e, Cooper, te-ar deranja să vii mâine în loc de azi? Trebuie să urc în Secolele 3.000 săptămâna asta ca să verific o Observaţie şi omul pe care vreau să-l văd este liber în după-amiaza asta.

Ochii lui Cooper se luminară, înfometaţi:

— Nu pot să vin şi eu?

— Vrei?

— Sigur. N-am mai pus piciorul într-o navă, de când m-au adus aici, din Secolul 78, şi atunci nici nu ştiam ce se întâmplă.

Harlan era obişnuit să folosească nava din tunelul C, rezervat prin legi nescrise Tehnicienilor, pe toată lungimea sa nemăsurată, străbătând Secole. Cooper nu se arătă deloc stingherit pe drum. Păşi la bordul navei fără pic de ezitare şi-şi ocupă locul pe bancheta circulară ce o înconjura.

Însă după ce Harlan activase câmpul şi pusese nava în mişcare sus-Timp, faţa lui Cooper se schimonosi într-o expresie aproape comică de surpriză.

— Nu simt nimic, spuse el. E ceva în neregulă?

— Totul este în regulă. Nu simţi nimic pentru că nu te deplasezi cu adevărat. Eşti propulsat de-a lungul extensiunii temporale a navei. De fapt, spuse Harlan adoptând un ton didactic, în acest moment tu şi cu mine nu suntem cu adevărat materie, în ciuda aparenţelor. O sută de oameni ar putea folosi această navă, deplasându-se (dacă se poate spune aşa) cu viteze diferite în orice direcţie Temporală, trecând unul prin celălalt şi aşa mai departe. Legile Universului normal pur şi simplu nu funcţionează în aceste tunele!

Gura lui Cooper se strâmbă puţin şi Harlan îşi zise, stingherit: „Puştiul învaţă inginerie temporală şi ştie mai multe decât mine despre toate acestea. De ce nu tac odată din gură, să încetez să mă mai fac de râs?”

Se închise în tăcere, privindu-l fix pe Cooper, cu un aer sumbru. Mustaţa tânărului era gata crescută de câteva luni. Era căzută, încadrându-i gura în ceea ce Eternii numeau linia Mallansohn, deoarece singura fotografie, trecând drept autentică, a inventatorului Câmpului Temporal (şi aceea destul de ştearsă şi de prost expusă), îl înfăţişa cu o astfel de mustaţă. Pentru acest motiv linia aceasta îşi menţinea o oarecare popularitate printre Eterni, cu toate că pe foarte puţini îi avantaja.

Ochii lui Cooper rămăseseră fixaţi pe înşiruirea cifrelor care înregistrau trecerea Secolelor în raport cu ei.

— Cât de departe în sus-Timp ajunge tunelul navei?

— Nu te-au învăţat asta?

— De-abia dacă au amintit de nave. Harlan ridică din umeri.

— Eternitatea nu are capăt. Tunelul se continuă la nesfârşit.

— Cât de departe în sus-Timp aţi ajuns dumneavoastră?

— Acum voi merge cel mai departe. Calculatorul Twissell a ajuns până în Secolul 50.000.

— Sfinte Timp! şopti Cooper.

— Şi asta încă nu e nimic. Câţiva Eterni au trecut chiar de Secolul 150.000.

— Şi cu ce seamănă?

— Cu absolut nimic, spuse Harlan morocănos. O multitudine de vieţi, dar nici una umană. Omul a dispărut.

— Mort? Înlăturat?

— Nu cred că ştie cineva exact.

— Şi nimic nu poate schimba starea asta de lucruri?

— Ei bine, de la Secolul 70.000 în sus… începu Harlan, apoi conchise abrupt: Ei, mai dă-le-n Timp! Schimbă subiectul.

Dacă exista un subiect în privinţa căruia Eternii să fie aproape superstiţioşi, acesta era „Secolele Ascunse”, intervalul dintre Secolele 70.000 şi 150.000. Un subiect foarte rar menţionat. Numai legătura foarte strânsă dintre Harlan şi Twissell explica puţinele lui cunoştinţe în acest domeniu. Tot ce ştia era că, în toate acele mii de secole, Eternii nu puteau trece în Timp.

Porţile dintre Eternitate şi Timp erau impenetrabile. De ce? Nimeni nu ştia.

Harlan îşi închipuia, din câteva remarci întâmplătoare ale lui Twissell, că fuseseră făcute încercări de a se Schimba Realitatea în Secole imediat sub cel de-al 70.000-lea, însă fără Observaţii adecvate dincolo de secolul 70.000 nu se putea face nimic.

Twissell râsese uşor odată şi spusese: „O să trecem şi de asta într-o zi. Până atunci, 70.000 de Secole de îngrijit este destul.”

Dar nu sunase foarte convingător.

— Ce se întâmplă cu Eternitatea după Secolul 150.000? întrebă Cooper.

Harlan oftă. După cât se părea, subiectul nu putea fi schimbat.

— Nimic. Secţiile există, însă Eternii nu, nicăieri după cel de-al 70.000-lea. Secţiile continuă să existe milioane de Secole după ce orice fel de viaţă a dispărut şi chiar mai mult, până ce Soarele devine o Nova şi chiar şi după aceea. Eternitatea nu are sfârşit. De aceea i se spune Eternitate.

— Deci, Soarele chiar devine o Nova?

— Sigur. Altfel Eternitatea n-ar putea exista. Nova Sol este rezerva noastră de energie. Ascultă, ştii câtă energie este necesară pentru înfiinţarea unui Câmp Temporal? Primul Câmp al lui Mallansohn era la două secunde de extremul jos-Timp şi extremul sus-Timp şi destul de mare ca să conţină nu mai mult de o măciulie de chibrit şi a necesitat întreaga producţie pe o zi a unei centrale atomice. Au trebuit o sută de ani pentru înfiinţarea unui Câmp Temporal subţire cât un fir de păr, destul de departe în sus-Timp pentru a putea capta energia radiantă a Novei, astfel încât să poată fi construit un câmp destul de mare pentru a cuprinde un om.

Cooper suspină.

— Tare aş vrea să ajungă să nu mă mai pună să învăţ ecuaţii şi mecanica câmpului şi să înceapă să-mi vorbească despre partea cu adevărat interesantă. Dacă aş fi trăit în timpul lui Mallansohn…

— N-ai fi învăţat nimic. A trăit în Secolul 24, însă Eternitatea a luat fiinţă de-abia târziu, în 27. Inventarea Câmpului nu este acelaşi lucru cu construirea Eternităţii, ştii asta, şi restul celor din 24 n-aveau nici cea mai vagă bănuială despre ceea ce însemna invenţia lui Mallansohn.

— Adică îşi depăşise generaţia?

— Cu foarte mult. Nu numai că a inventat Câmpul Temporal, dar a şi descris relaţiile fundamentale care au făcut posibilă Eternitatea şi a anticipat aproape fiecare aspect al ei, cu excepţia Schimbărilor de Realitate. De asemenea, foarte îndeaproape… dar cred că am ajuns, Cooper. După tine.

Păşiră afară.

Harlan nu-l mai văzuse niciodată înainte pe Calculatorul Senior Laban Twissell furios. Oamenii spuneau întotdeauna că este incapabil de orice sentiment, că este un dispozitiv neînsufleţit al Eternităţii, până la a-şi uita numărul exact al secolului căminului său temporal. Mai susţineau că, la o vârstă fragedă, inima i se atrofiase şi că îi fusese înlocuită cu un calculator mic, aidoma modelului pe care îl purta mereu în buzunarul de la pantaloni.

Twissell nu făcea nimic ca să infirme aceste zvonuri. De fapt, mulţi gândeau că el însuşi le dădea crezare.