George Martin - Peregrinările lui Tuf

Haviland Tuf privi scena din faţa lui mult timp, dimensiunile acesteia făcându-l să se simtă foarte mic. În cele din urmă, se întoarse şi se aplecă să-l ridice pe Ciupercă. În momentul în care îngenunche, văzu de ce se împiedicase în întuneric: de un bazin de dimensiuni medii, cu pereţii transparenţi curbaţi în afară. Plin cu un lichid dens, de-un galben întunecat, străbătut de spirale mişcătoare roşii. Tuf auzi un gâlgâit slab şi simţi o vibraţie uşoară, de parcă în bazin s-ar fi zbătut ceva. Se apropie, privi, apoi îşi trase capul înapoi.

Dinăuntru, plutind, nenăscut şi totuşi viu, tyrannosaurul se uita drept la el.

În circuit, nu exista durere. În circuit, nu avea trup. În circuit, era doar minte, minte pură, albă, era parte dintr-un întreg uriaş, puternic, infinit mai mare decât el, mai mare decât oricine. În circuit, era mai mult decât uman, mai mult decât ciborg, mai mult decât o simplă maşină. În circuit, era un fel de zeu. Timpul nu însemna nimic, iar el era iute ca gândul, iute ca deschiderea sau închiderea unui circuit din siliciu, iute ca mesajele care alergau de-a lungul tendoanelor superconductibile, iute ca fulgerarea microlaserelor ce-şi ţeseau pânza invizibilă în matricea centrală. În circuit, avea o mie de urechi, o mie de ochi şi o mie de mâini care puteau strânge pumnul şi izbi. În circuit, putea fi pretutindeni, simultan.

Era Anittas. Era Arca. Era ciberteh. Era mai mult de cinci sute de staţii satelite şi monitoare, era douăzeci de Imperiale 7400 ce conduceau cele douăzeci de sectoare ale navei prin intermediul a douăzeci de substaţii răspândite în interiorul ei, era maestru de luptă, descifrator de coduri, astrogator, doctor al saltului, centru medical, jurnalul navei, bibliotecar, bio-bibliotecar, microchirurg, operator al clonelor, întreţinere şi reparaţii, comunicaţii şi apărare. Era tot hardware-ul şi tot software-ul, sistemele anexă şi toate sistemele anexă de gradul doi şi trei. Era în vârstă de douăsprezece veacuri, lung de treizeci de kilometri, iar inima lui era matricea centrală, doar de doi metri pătraţi, dar infinită ca mărime. Pătrundea ici, colo, pretutindeni. Se mişca, iar conştiinţa lui gonea de-a lungul circuitelor, ramificându-se, dansând, călărind pe raze laser. Cunoaşterea curgea în el ca un torent, ca un fluviu sălbatic, cu toată puterea rece, albă, dulce, continuă, a cablurilor de voltaj înalt. El era Arca. Era Anittas. Şi murea.

În străfundurile măruntaielor sale, în intestinele navei, în substaţia şaptesprezece, de la sasul nouă, Anittas comandă ochilor din metal argintiu să-l caute pe Kaj Nevis şi să se focalizeze asupra lui. Zâmbi. Pe figura lui semiomenească, zâmbetul produse o expresie grotescă. Avea dinţii din oţel cromat.

— Prostule, îi spuse el lui Nevis.

Costumul de luptă făcu un pas ameninţător înainte. Un cleşte se ridică, scoţând un sunet scrâşnit, se deschise şi se închise.

— Al GRIJĂ CE VORBEŞTI!

— Am zis prost, şi prost eşti, îi explică Anittas.

Râsul lui suna groaznic, plin de durere şi de ecouri metalice. Buzele îi sângerau fără încetare, lăsând urme umede, roşii, pe dinţii argintii, sclipitori.

— M-ai ucis, Nevis. Degeaba. Din nerăbdare. Aş putea să-ţi dăruiesc totul. E goală, Nevis. Nava-i pustie, au murit toţi. Şi sistemul e gol, sunt singur aici. Nu-i nici o altă minte în circuit. E un idiot, Kaj Nevis! Arca e un idiot gigant. Imperialii Pământului erau speriaţi. Au obţinut adevărata Inteligenţă Artificială. Da, aveau nave de război uriaşe cu IA, flote de roboţi, dar lA-urile au minţi proprii şi au existat incidente. Le găseşti în istorie — Kandabaer şi acţiunea de pe Lear, precum şi revoltele de pe Alecto şi Golem. Navele de germinare erau prea puternice, ştiau asta de când le-au construit. Pe Arcă lucrau două sute de oameni — strategi, savanţi, ecoingineri, membri ai echipajului, ofiţeri; ea putea transporta mai mult de o mie de soldaţi, reuşind să-i hrănească pe toţi, să acţioneze la capacitate deplină şi să aducă prăpădul pe planete întregi! Şi totul se făcea prin intermediul sistemului de calculatoare, Nevis, un sistem sigur, un sistem mare, un sistem sofisticat, un sistem care se poate apăra şi repara singur, care poate făptui o mie de lucruri simultan — dacă-i ceri. Cei două sute de oameni din echipaj îl făceau să fie eficient, dar poate fi folosit doar de un singur om, Nevis. Nu eficient, nici măcar aproape de capacitatea maximă, dar poate fi folosit. Nu poate funcţiona singur — nu are minte, nu are IA, aşteaptă ordine — dar un om singur îi poate spune ce să facă. Un om! Aş fi făcut treaba asta atât de uşor! Dar Kaj Nevis a fost nerăbdător şi m-a ucis…

— NU Ml SE PARE CĂ EŞTI MORT, zise Nevis, dându-se mai aproape, închizând şi deschizând cleştele, cu un clănţănit ameninţător.

— Dar sunt, răspunse Anittas. Extrag energie din sistem şi măresc puterea ciberjumătăţii mele, refăcându-mi capacitatea de vorbire. Dar mor. Molimă, Nevis. In ultimele ei zile, nava ajunsese să aibă un echipaj extrem de redus, doar treizeci de oameni. A avut loc un atac, un atac al hruunilor. Aceştia descifraseră codurile, deschiseseră cupola şi acostaseră. Au năvălit pe coridoare. Erau mai mult de-o sută şi ameninţau să cucerească nava. Apărătorii le-au ţinut piept, s-au retras pas cu pas. Au închis sectoare întregi din Arcă, au evacuat tot aerul, au oprit alimentarea cu energie. Dar în felul ăsta au lichidat doar câţiva duşmani. Au organizat ambuscade, au luptat pentru fiecare metru din navă.

Există încă locuri distruse de bătălie, nefuncţionale, care au depăşit capacitatea de reparare a Arcei. Au slobozit boli, molime, paraziţi, au scos din bazinele lor animale de coşmar. Au luptat, au murit şi au învins. La sfârşitul înfruntării, toţi hruunii pieriseră. Dar ştii ceva, Kaj Nevis? Muriseră şi toţi apărătorii, în afară de patru. Unul dintre ei era grav rănit, alţi doi bolnavi, iar ultimul mort în interiorul lui. Vrei să le cunoşti numele? Nu, cred că nu. N-ai pic de curiozitate, Kaj Nevis. Nu contează… Tuf va dori să le cunoască. La fel şi bătrânul Lion.

— TUF? LION? CE SPUI ACOLO? SUNT MORŢI AMÂNDOI!

— Incorect. Se află la bord, chiar acum. Lion a descoperit armurăria. Arată ca un arsenal umblător şi te caută. Tuf a descoperit ceva mult mai important. Rica Dawnstar urmează dunga argintie care duce la camera principală de comandă, la pupitrul căpitanului. Vezi, Kaj Nevis, toată banda-i aici. Am trezit fiecare parte a Arcei, rămasă funcţională, şi-i conduc pe toţi încoace.

— OPREŞTE-I! comandă Nevis şi, fără să ezite, ridică uriaşul cleşte din metal şi-l apucă pe Anittas de gâtul biometalic; sudoarea neagră se scurse pe lama zimţată. OPREŞTE-I CHIAR ACUM!

— Nu mi-am terminat povestea, Kaj Nevis, îi răspunse cibertehul, cu gura mustind de sânge. Ultimii Imperiali ştiau că nu pot rezista în continuare. Au închis instalaţiile navei, au dăruit-o vidului, tăcerii şi nimicniciei. Au transformat-o într-o epavă. Dar, vezi, nu în întregime. Se temeau de un alt atac, din partea hruunilor şi, în timp, din partea altora, încă necunoscuţi. Aşa că i-au spus Arcei să se apere singură. Au armat tunurile cu plasmă şi laserele exterioare, lăsând sfera de apărare funcţională, după cum am descoperit pe pielea noastră. Şi au programat nava să-i răzbune în mod cumplit, să se întoarcă mereu în Hro B’rana, locul de unde veniseră hruunii, şi să-şi slobozească acolo darul de molime, epidemii şi moarte. Pentru a evita posibilitatea ca hruunii să devină imuni, au supus bazinele cu viruşi unor radiaţii constante, pentru a încuraja mutaţii fără sfârşit, şi au declanşat un program pentru manipulare genetică, în scopul de a produce viruşi noi, mai ucigători.