George Martin - Peregrinările lui Tuf

— NU-MI PASĂ! I-AI OPRIT PE CEILALŢI? POŢI SĂ-I UCIZI? TE AVERTIZEZ, FĂ-O ACUM SAU EŞTI MORT!

— Sunt mort oricum, Kaj Nevis! Ţi-am mai spus. Molimele. Au lăsat o a doua apărare aici. Dacă nava ar fi fost acostată din nou, Arca trebuia să se trezească şi să umple coridoarele cu atmosferă, da, dar o atmosferă infectată cu vreo zece boli diferite. Bazinele cu viruşi au spumegat şi au clocotit timp de o mie de ani standard, Kaj Nevis, provocând mutaţii continue. Nu există nume pentru ce-am contractat. Cred că-s un fel de spori. Se găsesc aici medicamente, vaccinuri, antigene — Arca le-a produs şi pe acestea, în acelaşi timp — dar pentru mine-i prea târziu, mult prea târziu. Am aspirat sporii, iar acum bioju-mâtatea mea e mâncată de vie. Ciberjumătatea e de neatins. As fi putut să stăpânesc nava asta, Kaj Nevis. Împreună, am fi avut puterea unui zeu. În loc de asta, vom muri.

— TU VEI MURI, îl corectă Nevis. IAR NAVA E A MEA!

— Cred că nu-i aşa. Am îmboldit un pic idiotul uriaş şi I-am trezit. E tot idiot, da, dar treaz şi aşteaptă ordine. Ordine pe care tu nu poţi să le dai, neavând cunoştinţe şi capacitate. L-am condus pe Jefri Lion încoace, iar Rica Dawnstar urcă spre camera centrală de comandă chiar acum. Mai mult…

— AJUNGE, spuse scurt Kaj Nevis.

Cleştele străbătu prin metal şi oase, desprinzând capul cibertehului dintr-o singură strânsoare. Ţeasta lovi pieptul lui Anittas, căzu pe podea şi se rostogoli. Sângele ţâşni din gât, iar un cablu gros ce trecea prin el scoase un ultim, inutil fâsâit şi aruncă o scânteie albastră-albă, înainte ca trupul să se prăbuşească pe consola calculatorului. Kaj Nevis îşi trase braţul înapoi şi izbi consola până o făcu praf, răspândind pe podea sute de aşchii din metal şi plastic.

Atunci se auzi un vâjâit puternic, subţire.

Kaj Nevis se întoarse, cu vizorul strălucind roşu-sângeriu, căutând sursa acestuia.

De pe podea, capul se uita la el. Ochii, ochii strălucitori, argintii, îl descoperiră şi se aţintiră asupra lui. Gura se întinse într-un rânjet umed.

— Mai mult, Kaj Nevis, spuse capul, am activat linia de apărare finală, programată de ultimii Imperiali. Câmpul de stază a fost oprit. Coşmarurile s-au trezit. Paznicii vor veni să te distrugă.

— FII BLESTEMAT! răcni Nevis.

Puse o talpă uriaşă, plată, pe capul cibertehului şi apăsă cu toată greutatea. Oţelul şi oasele se sfărâmară. Nevis îşi mişcă piciorul înainte şi înapoi, până când sub acesta rămase doar o pastă roşie-cenuşie, cu pete albe şi argintii.

Abia atunci avu parte de tăcere.

Pe o distanţă mare, doi kilometri sau mai mult, cele şase dâre din podea rămăseseră paralele, deşi numai cea argintie căpătase viaţă şi sclipea. Prima dispăru cea roşie, cotind la dreapta, într-o intersecţie. Cea purpurie se termină după încă un kilometru, lângă o uşă largă, care se dovedi a fi intrarea într-o sală imaculată, un complex automat bucătărie-sală de mese. Rica Dawnstar fu tentată să se oprească şi să o exploreze cu mai multă atenţie, dar dunga argintie pulsa, iar luminile de deasupra se stingeau una câte una, grăbind-o să meargă mai departe pe drumul principal.

În cele din urmă, ajunse la capăt. Coridorul larg pe care-l urmase coti treptat spre stânga şi întâlni alt coridor, la fel de mare. Amândouă se terminau într-un rond imens, din care se ramificau, ca nişte spiţe, şase culoare mai mici. Tavanul se afla mult deasupra. Privind în sus, Rica văzu cel puţin alte trei niveluri, legate între ele prin scări, punţi şi balcoane mari, circulare. Butucul roţii era reprezentat de un cilindru gros, care se înălţa din podea până la plafon — evident, un ascensor.

Dunga albastră urma o spiţă, cea galbenă alta, cea verde o a treia. Ghidajul argintiu, strălucitor, se îndrepta spre uşa liftului, care se deschise la apropierea ei. Rica merse cu scuterul până la baza cilindrului, opri, coborî, şovăi. Ascensorul o atrăgea. Dar arăta înfricoşător…

Ezită prea mult timp.

Luminile se stinseră.

Rămăsese doar urma argintie, o singură linie, ca un deget ce arăta în sus. Şi liftul, cu lumina încă aprinsă.

Rica Dawnstar se încruntă, îşi scoase arma cu ace şi păşi înăuntru.

— Sus, te rog, spuse ea.

Uşile se închiseră, iar liftul începu să urce.

Jefri Lion mergea sprinten, în ciuda greutăţii armelor pe care le căra. Se simţea mai bine de când o părăsise pe Celise Waan. Femeia aia era o belea şi probabil că nu I-ar fi ajutat cu nimic într-o încăierare. Luase în considerare posibilitatea de a se strecura pe furiş, dar o respinsese. Nu se temea de Kaj Nevis şi de costumul lui de luptă. Sigur, o armură formidabilă, nu se îndoia de acest lucru, dar, la urma urmei, era doar un produs străin, în vreme ce el se înarmase cu cel mai ucigător armament al Imperialilor Pământului, cu realizările tehnologice şi militare de vârf ale Imperiului Federal al Străvechiului Pământ, aşa cum fuseseră acestea înainte de Prăbuşire. Nu auzise niciodată de Unquish, deci acolo nu puteau exista armurieri prea grozavi. Probabil era vorba de vreo rasă obscură de sclavi hrangani. Se va răfui cu Nevis de îndată ce-l va găsi. La fel şi cu trădătoarea aia de Rica Dawnstar, cu toată arma ei stupidă cu ace. I-ar plăcea să vadă cum face faţă o armă cu ace unui tun cu plasmă! Da, i-ar plăcea!

Lion se întreba ce planuri îşi făcuseră Nevis şi ciracii lui în privinţa Arcei. Ceva ilegal şi imoral, fără îndoială. Oricum, nu conta, pentru că nava o va prelua el — el, Jefri Lion, cercetător asociat în materie de istorie militară la Centrul ShanDellor, cândva al doilea analist tactic al escadrei a treia a voluntarilor din Skaeglay. Va captura o navă de germinare a CIE, poate cu ajutorul lui Tuf, dacă va reuşi să-l găsească. Va face acest lucru oricum, şi dacă nu-l va găsi. După aceea, nu se va pune problema să-şi vândă comoara pentru un câştig personal. Nu, va duce nava în Avalon, la marea Academie a Cunoaşterii Umane, şi o va dona, cu obligaţia de a fi însărcinat el cu studiul ei. Un proiect care-i va ocupa tot restul vieţii, iar când îl va termina, Jefri Lion, savant şi războinic, va fi pomenit alături de însuşi Kleronomas, cel care a făcut Academia ceea ce este.

Lion mergea prin mijlocul coridorului, cu capul sus, urmând dunga portocalie. În timp ce înainta, începu să fluiere un marş pe care-l învăţase în perioada în care făcuse parte dintre voluntarii din Skaeglay, cu peste patruzeci de ani în urmă. Fluieră şi merse, merse şi fluieră.

Până când dunga se sfârşi.

Cetise Waan rămase pe podea mult timp, cu braţele încrucişate la piept, cu figura încruntată, arţăgoasă. Rămase până când sunetul paşilor lui Lion dispăru în întregime. Stătu şi medită la toate insultele şi relele pe care fusese obligată să le îndure. Fuseseră insuportabili toţi şi fiecare în parte. Ar fi trebuit să se gândească mai bine înainte de a avea de-a face cu o asemenea echipă de indivizi lipsiţi de perspective şi respect. Anittas era mai mult maşină decât om; Rica Dawnstar, o mizerabilă măruntă, insolentă; Kaj Nevis, cu nimic mai bun decât un criminal de rând; iar despre Haviland Tuf nu se putea vorbi. Chiar şi Jefri Lion, colegul ei, se dovedise un om pe care nu te puteai baza. Steaua molimei era descoperirea ei, îi condusese până aici şi cu ce se alesese? Neplăceri, grosolănie şi, în cele din urmă, abandonare. Ei bine, Celise Waan nu intenţiona să mai îndure nimic. Decisese că n-o să împartă nava cu nici unul din ei. Era descoperirea ei, urma s-o ducă în Shandicity şi s-o pretindă conform legilor de salvare din ShanDellor, cum se cuvenea, iar dacă unul dintre tovarăşii ei mizerabili avea vreo pretenţie, s-o dea în judecată! Până atunci, nu intenţiona să mai discute cu vreunul dintre ei.