George Martin - Peregrinările lui Tuf

O durea şezutul, iar picioarele îi amorţiseră. Stătuse în aceeaşi poziţie prea mult timp. Şi spatele o durea. Îi era foame şi se întreba dacă exista vreun loc pe epava aceea în care să găsească o mâncare decentă. Poate exista. Calculatoarele păreau că funcţionează, ia fel sistemul de apărare, chiar şi luminile, aşa că probabil funcţiona şi bucătăria. Se ridică si decise să se ducă să verifice.

Lui Haviland Tuf îi era clar că se întâmpla ceva.

Nivelul zgomotului din camera imensă creştea, încet dar perceptibil. Remarcă un bâzâit slab, dar distinct. Gâlgâitul devenise mai puternic. Iar în bazinul tyrannosaurului, fluidul de suspensie părea a se subţia, a-şi schimba culoarea. Vârtejurile roşii se reduseseră sau dispăruseră, iar lichidul galben devenea, cu fiecare clipă scursă, tot mai transparent. Tuf se uită la un waldo întins peste o margine a bazinului. I se păru că-i făcea reptilei o injecţie, dar nu putu observa detalii, deoarece lumina era slabă.

Haviland Tuf decise să recurgă la o retragere strategică. Plecă de lângă bazinul dinozaurului şi începu să meargă prin încăpere. După scurt timp, ajunse lângă unul din punctele de lucru, cu posturi de calculator, pe care le remarcase mai înainte, şi se opri.

Nu avusese nici o dificultate în a înţelege natura şi scopul camerei în care nimerise din întâmplare. Arca avea în mijlocul ei o imensă bibliotecă de celule, conţinând mostre de ţesuturi preluate, literalmente, de la milioane de soiuri de plante, animale şi viruşi de pe nenumărate planete, după cum îi explicase Jefri Lion. Aceste mostre erau clonate după cum apreciau că-i nevoie tacticienii navei şi ecoinginerii. În felul acesta, Arca şi navele ei surori dispărute putuseră transmite boli capabile să decimeze populaţia unei planete, insecte care să-i distrugă recoltele, armate de animale mărunte care se înmulţeau repede, pentru a produce prăpăd în lanţul ecologic şi de hrană, sau chiar animale de pradă teribile, nepământeşti, pentru a strecura teama în sufletul duşmanilor. Dar totul începea cu clonarea.

Tuf descoperise camera de donare. Punctul de lucru conţinea echipament destinat evident microchirurgiei complexe, iar în bazine, mostrele de celule erau supravegheate până ajungeau la maturitate. Lion îi povestise şi despre cronourzeală, acel secret dispărut al Imperialilor Pământului, un câmp care putea ţese însăşi stofa timpului, chiar dacă numai într-o arie redusă şi cu consum mare de energie. În felul acesta, clonele puteau fi aduse la maturitate în câteva ore sau ţinute, neschimbate şi în viaţă, timp de milenii.

Haviland Tuf privi punctul de lucru, postul calculatorului, apoi pe Ciupercă, al cărui trup micuţ îl căra.

Clonarea începea cu o singură celulă.

Fără îndoială, tehnica fusese memorată în calculator. Poate exista chiar un program de instruire. Într-adevăr, îşi spuse Tuf. I se părea logic să existe. Nu era un ciberteh, doar un om inteligent care lucrase pe diferite tipuri de calculatoare, de-a lungul întregii sale vieţi.

Haviland Tuf pătrunse în punctul de lucru, îl aşeză cu grijă pe Ciupercă lângă husa microecranului şi porni consola calculatorului. La început, nu înţelese nimic din comenzi, dar insistă.

După câteva minute, se cufundase în muncă — atât de mult, încât nu auzi gâlgâitul puternic din spatele lui, când fluidul subţire, galben, din bazinul dinozaurului începu să se scurgă.

Kaj Nevis îşi croi drum afară din substaţia calculatorului, căutând pe cineva pe care să-l omoare.

Era furios — furios pe sine, pentru că fusese nerăbdător şi nu gândise. Anittas ar fi putut fi folositor. Nevis nu-şi închipuise că aerul din navă putea fi contaminat. Cibertehul afurisit urma să fie ucis mai târziu — bineînţeles, asta n-ar fi reprezentat o dificultate. Iar acum, totul se prăbuşea. Nevis se simţea în siguranţă în costumul de luptă, deşi acesta îl stânjenea. Nu-i plăcuse să afle că Tuf şi ceilalţi ajunseseră la bordul Arcei. Tuf ştia mai multe despre costumul ăla blestemat decât el. Probabil că-i cunoştea şi punctele vulnerabile.

Kaj Nevis descoperise deja unul: rezerva de aer scădea. Un costum modem, ca acela purtat de Tuf, includea un regenerator de aer. Bacteriile din filtrele acestuia transformau bioxidul de carbon în oxigen la fel de iute pe cât fiinţa umană transforma oxigenul în bioxid de carbon, astfel încât nu exista pericolul de a rămâne fără aer, cu excepţia cazului în care nenorocitele de gângănii mureau. Dar costumul de luptă era primitiv — avea o cantitate mare, dar limitată, de aer, în patru rezervoare uriaşe purtate în spate. Iar indicatorul din cască, dacă-l citea corect, arăta că unul dintre rezervoare era aproape gol. Îi rămâneau trei, ceea ce-i oferea arhisuficient timp să le vină de hac celorlalţi, cu condiţia să-i găsească. Oricum, Nevis nu se simţea în largul lui. Era înconjurat de aer perfect respirabil, dar al naibii să fie dacă şi-ar scoate casca, după ce-i spusese cibertehul! Partea organică a trupului lui Anittas se descompusese mai iute decât ar fi crezut, iar drăcovenia neagră care rosese măruntaiele cibertehului fusese cea mai groaznică chestie pe care o văzuse în viaţa lui, o viaţă în care văzuse multe chestii groaznice. Mai bine se sufoca, decise Kaj Nevis.

Dar nu exista un asemenea pericol. Dacă afurisita de Arcă fusese contaminată, tot aşa de bine putea fi curăţată. Trebuia să găsească puntea de comandă şi să afle ce să facă. l-ar fi fost suficient chiar numai un singur sector curat. Sigur, Anittas îi spusese că Rica Dawnstar se afla deja în camera de comandă, dar asta nu-l deranja. De fapt, era soiul de om care căuta o asemenea întâlnire.

Alese o direcţie la întâmplare şi porni, bocănind cu picioarele blindate pe punte. N-aveau decât să-l audă. Nu-i păsa. Îi plăcea costumul.

Rica Dawnstar se aşeză pe scaunul căpitanului şi examină textele pe care le extrăsese pe ecranul principal. Bine capitonat, lat, acoperit cu plastic din alte vremuri, confortabil, scaunul arăta ca un tron. Un loc bun să te odihneşti. Necazul era că în el nu puteai face nimic altceva, doar să te odihneşti. Puntea de comandă fusese proiectată în aşa fel încât căpitanul să stea pe tronul său şi să dea ordine, ceilalţi ofiţeri — existau alte nouă posturi de lucru pe puntea superioară şi încă douăsprezece pe cea inferioară — urmând să facă toată programarea şi să apese pe butoane. Deoarece nu avusese grijă să vină la bord însoţită de nouă slujitori, Rica era obligată să alerge de colo-colo pe punte, de la un post la altul, încercând să pună din nou în funcţiune Arca.

Dură ceva timp — o muncă istovitoare — iar când lansă comenzile de la alt post decât cel care trebuia, nu se întâmplă nimic. Dar încet, pas cu pas, reuşi să descopere totul. Sau, cel puţin, simţi că făcea progrese.

Şi era în siguranţă. Acesta fusese primul ei obiectiv. Încuiase ascensorul — nu putea urca nimeni, s-o ia prin surprindere. Cât timp se afla acolo, iar ceilalţi rămâneau jos, ea deţinea toate atuurile. Fiecare sector al navei avea substaţie proprie, chiar unele funcţii specializate, de la apărare la donare, de la propulsare la memorare de date, avea relaţii ierarhice proprii şi punct de comandă, dar de aici putea supraveghea totul şi contramanda ordinele date de oricine ar fi încercat să intre. Dacă băga de seamă. Şi dacă descoperea cum. Asta era problema. Putea manevra doar câte o staţie şi putea face diverse lucruri doar dacă ştia secvenţa potrivită de comenzi. Până în momentul acela se descurcase, dar numai cu erori, prin tatonări, iar progresul fusese lent şi obositor.