George Martin: Peregrinările lui Tuf

— ATUNCI, NU FACE NICI O GREŞEALĂ! bubui vocea lui Kaj Nevis. Anittas îşi încrucişă braţele.

— Aerul poate fi dăunător. Nava a fost o epavă timp de un mileniu standard. Chiar cel mai sofisticat sistem se defectează după o vreme. N-am chef să risc.

— DA? tună Nevis.

Se auzi un scrâşnet. Unul dintre braţele inferioare se ridică încet, cleştele metalic zimţat se deschise, îl prinse pe Anittas de mijloc şi-l ţintui de zidul apropiat. Cibertehul gemu, protestând. Un braţ superior se întinse, mâna cu degete uriaşe din oţel apucă gulerul costumului, trase, casca şi partea superioară a costumului se desprinseră. Capul lui Anittas ieşi la iveală.

— ÎMI PLACE COSTUMUL ĂSTA! anunţă Kaj Nevis, apoi îl ciupi pe ciberteh cu cleştele; pânza metalică se rupse, sângele ţâşni prin ea. RESPIRI, NU-I AŞA?

De fapt, Anittas gâfâia. Dădu din cap.

— ATUNCI, TRECI LA TREABĂ! răcni Nevis, aruncându-l la podea.

În momentul acela, Rica Dawnstar deveni nervoasă. Se dădu înapoi, încet, lipindu-se de uşa exterioară, cât mai departe de Nevis, analizând situaţia, în timp ce Ânittas îşi scoase mănuşile şi restul costumului distrus şi îşi vârî degetele mâinii drepte, din oţel albastru, în mufa calculatorului. Tânăra îşi pusese teaca peste costumul spaţial, să poată ajunge oricând la arma cu ace, dar prezenţa acesteia nu-i părea la fel de liniştitoare ca altădată. Examină grosimea armurii unqiene şi se întrebă dacă dăduse dovadă de înţelepciune în alegerea aliaţilor. A treia parte însemna mult mai mult decât leafa de nimic pe care i-o plătea Jefri Lion, asta era cert. Dar dacă Nevis se hotăra să nu mai împartă cu nimeni?

Auziră un pocnet ascuţit, subit, iar uşa interioară începu să se deschidă. În spatele ei se afla un coridor îngust, care ducea într-o zonă întunecoasă. Kaj Nevis se apropie de trapă şi privi în beznă, vizorul lui, ce strălucea incandescent, aruncând sclipiri stacojii pe pereţi. Apoi tună:

— TU, MERCENAROI DU-TE ÎN RECUNOAŞTERE! Femeia se decise imediat.

— Da, şefule!

Îşi scoase arma, se duse de îndată la uşă şi pătrunse în coridor, înaintând pe el vreo zece metri, până la o intersecţie. Se uită înapoi. Nevis, cu armura lui uriaşă, umplea deschizătura sasului. Anittas stătea lângă el. Cibertehul, de obicei tăcut, liniştit şi eficient, tremura.

— Rămâneţi acolo! strigă Rica spre ei. Nava nu-i sigură!

Apoi se întoarse, alese o direcţie la întâmplare şi o luă la goană.

Haviland Tuf avu nevoie de mai mult timp decât estimase pentru a descoperi costumele. Cea mai apropiată navă era un aparat de vânătoare hruun, o maşinărie verde, bombată, plină de armament, închisă ermetic. Deşi Tuf o înconjură de mai multe ori, examinând aparatele ce păreau a comanda deschiderea uşilor, nici una din smuciturile, loviturile, împingerile sau alte manevre nu produse rezultatul dorit, aşa că, până la urmă, fu obligat să renunţe şi să plece.

A doua navă, una dintre cele bizare, era deschisă. Se preumblă prin ea, cuprins de-o oarecare fascinaţie intelectuală. Interiorul constituia un labirint de coridoare strâmte, cu pereţi neregulaţi, zgrunţuroşi, ca ai peşterilor, şi moi la atingere. Instrumentele din ea, incomprehensibile.

Costumele cosmice, sau ceea ce considerase el a fi costume cosmice, chiar dacă ar fi fost funcţionale, nu puteau fi purtate de cineva mai înalt de un metru şi cu trup simetric bilateral.

Nava comercială rhianeză, cea de-a treia încercare a lui Tuf, fusese golită. Nu exista în ea nimic folositor.

În cele din urmă, nu-i rămase altceva de făcut decât să parcurgă tot drumul până la una dintre cele cinci navete îndepărtate, aflate una lângă alta, pregătite de lansare în dane obişnuite. Erau nave mari, mai mari decât Cornul abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime, cu carenele vopsite în negru şi aripi zvelte, dar proiectate vizibil de oameni şi arătând a fi în stare bună. Tuf reuşi să pătrundă în una dintre ele, pe a cărei teugă se găsea o placă din metal ce avea gravată pe ea silueta unui animal straniu şi o inscripţie ce informa că se numea Grifonul. Costumele spaţiale se aflau acolo unde trebuiau să se afle, în stare excelentă — dacă luai în considerare faptul că erau vechi de o mie de ani — impresionante, de culoare verde, cu căşti, mănuşi şi cizme aurii, cu un theta din aur, drept emblemă, pe piept. Tuf alese două şi le cără pe suprafaţa slab luminată a punţii de acostare, către silueta în formă de picătură, zgribulită, sprijinită doar pe trei picioare, care era Cornul abundenţei.

Când ajunse la baza rampei ce ducea spre sasul principal, aproape că se împiedică de Ciupercă.

Cotoiul uriaş stătea pe punte. Se ridică şi scoase un mieunat plângăreţ, frecându-se de cizma lui Tuf.

Acesta se opri un moment şi se uită la motanul bătrân, cenuşiu. Se aplecă apoi stângaci, îl ridică şi-l mângâie un timp. Când se căţără pe rampă către sas, Ciupercă se luă după el, dar Tuf socoti că era mai bine să-l alunge. Se strecură în navă, cu câte un costum sub fiecare braţ.

— Era timpul să apari! zise Celise Waan, când îl văzu.

— Ţi-am spus că Tuf n-o să ne părăsească! interveni Jefri Lion. Haviland Tuf lăsă costumele să cadă pe podea, unde rămaseră ca un vălmăşag verde şi auriu.

— Ciupercă e afară, zise el, cu o voce lipsită de expresie.

— Da, răspunse Celise Waan, apucând un costum şi începând să se îndese în stofa metalică, verde, care o strângea la mijloc — se părea că membrii Corpului de Ingineri Ecologi fuseseră mai puţin corpolenţi. Nu puteai să-mi aduci o măsură mai mare? se plânse ea. Eşti sigur că funcţionează?

— Materialul pare întreg. Va trebui să încărcăm filtrele cu bacterii rămase în culturile de pe navă. Cum a ajuns Ciupercă afară?

Jefri Lion tuşi, stânjenit.

— Mda… Celise s-a speriat că n-o să te mai întorci, Tuf. Lipseai de prea multă vreme. A crezut că ne-ai părăsit.

— O bănuială neîntemeiată, remarcă Tuf.

— Mda…

Lion se uită într-o parte, apoi îşi luă costumul. Celise Waan îşi puse o cizmă aurie, o închise ermetic şi zise:

— E vina ta! Dacă nu întârziai atât, nu-mi pierdeam răbdarea!

— Într-adevăr. Totuşi, dacă îmi permiteţi să întreb, ce are nerăbdarea dumneavoastră cu Ciupercă?

— Am crezut că n-o să te mai întorci şi că trebuia să ieşim de aici, răspunse antropologa, punându-şi a doua cizmă. Eram nervoasă din cauza pălăvrăgelilor tale despre molime. Aşa că am aruncat pisica afară, prin sas. Am încercat s-o prind pe blestemata aia neagră cu alb, dar a fugit, scuipându-mă. Cea cenuşie m-a lăsat s-o înhaţ. Am zvârlit-o afară şi am urmărit-o pe ecran. Mi-am închipuit că putem să ne dăm seama dacă se îmbolnăveşte sau nu. Dacă nu vedeam nici un simptom, atunci însemna că puteam risca să ieşim.

— Am înţeles, mormăi Tuf.

Distrugere apăru în cameră ţopăind, jucându-se cu ceva. Îl văzu pe Tuf şi se îndreptă spre el, cu fudulia exagerată a pisoilor.

— Jefri Lion, vă rog s-o luaţi de aici pe Distrugere, s-o duceţi înapoi în camera de locuit şi s-o încuiaţi acolo.

— Cu plăcere, răspunse Lion, prinzând pisica. De ce?

— Prefer s-o ţin în siguranţă, departe de Celise Waan. Femeia, ţinând casca sub braţ, chicoti batjocoritor.

— Nu vorbi aiurea! Cotoiul cenuşiu e sănătos!

— Permiteţi-mi să menţionez o noţiune care, probabil, vă este necunoscută: perioadă de incubaţie.

— O s-o omor pe căţeaua aia! ameninţă Kaj Nevis, în timp ce el şi Anittas înaintau pe un coridor întunecos. Blestemata! Nu mai poţi angaja un mercenar decent! Grăbeşte-te!