Orson Card - Jocul lui Ender

— Poate că-i vorba de o armă secretă.

— Nu, nu, nu mă interesează felul cum au murit. E vorba de gândacii înşişi. Nu ştiu nimic despre ei şi totuşi într-o bună zi se pare că va trebui să-i înfrunt. Am disputat multe bătălii în viaţa mea, uneori jocuri, alteori… nu. De fiecare dată am învins pentru că am înţeles felul în care gândea inamicul meu. L-am înţeles după cum se comporta. Îmi puteam da seama ce credea c-o să fac eu şi cum ar fi vrut să se desfăşoare lupta. Şi mă adaptam. Mă pricep bine la asta. Să înţeleg cum gândesc alţii.

— Blestemul copiilor Wiggin…

Valentine glumea, totuşi o înfricoşa gândul că Ender ar fi putut s-o cunoască la fel de bine ca şi pe inamicii lui. Peter o înţelesese dintotdeauna, sau cel puţin aşa credea el; era însă o asemenea lepădătură morală, încât fata nu se simţise niciodată stânjenită când îi ghicise chiar şi gândurile cele mai urâte. Dar Ender… n-ar fi dorit s-o „citească”. S-ar fi simţit dezbrăcată în faţa lui. S-ar fi ruşinat.

— Crezi că nu-i poţi bate pe gândaci dacă nu-i cunoşti.

— Nu-i doar atât. Stând singur aici şi neavând ce face, m-am gândit şi la mine. Am încercat să-nţeleg de ce mă detest atât de mult.

— Nu-i adevărat, Ender…

— Nu-mi spune: „Nu-i adevărat, Ender.” Mi-a trebuit mult timp să-mi dau seama de lucrul ăsta dar, crede-mă, aşa-i! Mă urăsc pe mine însumi. Şi am ajuns la următoarea concluzie: în clipa când îmi înţeleg cu adevărat inamicul, când îl înţeleg îndeajuns de bine ca să-l pot învinge, în acel moment eu îl şi iubesc. Cred că-i imposibil să înţelegi cu adevărat pe cineva, ce vrea el, ce crede el şi să nu-l iubeşti aşa cum se iubeşte el pe sine. Şi atunci, în clipa aceea, când îl iubesc…

— Îl înfrângi. Pentru o clipă, Valentinei nu-i mai fu teamă că Ender avea s-o înţeleagă şi pe ea.

— Nu, n-ai înţeles . Îl distrug! Fac în aşa fel încât să-i fie imposibil să-mi mai facă rău vreodată . Îl strivesc şi-l zdrobesc, până nu mai există.

— Ba nu-i adevărat.

Iar acum frica reveni, mai puternică decât înainte. „Peter s-a cuminţit, însă tu… pe tine te-au transformat într-un ucigaş. Două feţe ale aceleiaşi monede, dar ce-nseamnă fiecare?”

— Val, eu am făcut cu adevărat rău unor persoane. Nu inventez nimic.

— Ştiu, Ender. „Cum îmi vei face mie rău?”

— Vezi în ce mă transform, Val? întrebă el încetişor. Până şi tu te temi de mine. Şi-i atinse obrazul, atât de uşor, încât fata fu gata să izbucnească în plâns. Aşa cum o atingea mânuţa lui de prunc . Îşi amintea gestul acesta, atingerea mâinii moi şi nevinovate, pe obrazul ei.

— Nu-i aşa, răspunse ea şi în clipa aceea era adevărat.

— Ar trebui să te temi.

„Nu, n-ar trebui să mă tem.”

— O să ţi se umfle pielea, dacă stai atâta în apă. Şi s-ar putea să te atace şi rechinii.

Ender surâse.

— Rechinii au învăţat de mult să mă lase-n pace.

Se caţără totuşi pe plută, care se înclină şi fu inundată de apă. Valentine o simţi rece pe piele.

— Să ştii că Peter va reuşi. E suficient de inteligent ca să nu grăbească lucrurile, dar va izbuti să-şi croiască drum în sânul puterii dacă nu imediat, atunci mai târziu . Încă nu sunt sigură dacă asta o să fie bine sau rău. Peter poate fi crud, dar el ştie cum poate obţine şi păstra puterea şi există semne că după ce se termină războiul cu gândacii, sau poate chiar mai devreme, lumea se va prăbuşi înapoi în haos. Tratatul Varşovia se îndrepta spre hegemonie încă înainte de Prima Invazie. Dacă o vor face şi după…

— Deci până şi Peter poate reprezenta o alternativă mai bună.

— Ai descoperit în tine semnele unui distrugător, da? Acelaşi lucru este valabil şi pentru mine. Peter n-are un monopol asupra răului, indiferent ce consideră cei care i-au interpretat testele. Are însă calităţi de constructor: nu-i blând, dar nu mai distruge orice lucru bun pe care-l întâlneşte. Odată ce-ţi dai seama că puterea va ajunge întotdeauna la cei care tânjesc după ea, cred că vei fi de acord că ar putea-o deţine oameni mult mai răi decât Peter.

— Cu aşa o recomandare, mai că l-aş vota şi eu.

— Uneori pare absolut prostesc. Un băiat de paisprezece ani şi surioara lui mai mică plănuind să cucerească lumea… . Încercă să râdă. Nu era nimic amuzant. Dar noi nu suntem copii obişnuiţi!

Valentine încercă să se imagineze aidoma celorlalte fete de la şcoală . Încercă să-şi închipuie o viaţă lipsită de responsabilităţi pentru viitorul lumii.

— Eu nu cred la fel. Se întinse pe plută, de parcă putea rămâne veşnic pe loc.

Era adevărat. Indiferent ce-i făcuseră lui Ender în Şcoala de Luptă, îi distruseseră ambiţia. Pur şi simplu nu mai dorea să părăsească apele încălzite de soare.

„Nu”, înţelese ea. „Nu, el crede că nu vrea să plece de aici, totuşi are prea mult din Peter. Sau prea mult din mine. Nici unul dintre noi n-ar putea să fie fericit mult timp — fără să facă nimic. Sau poate că de fapt, noi n-am putea fi fericiţi trăind fără altcineva”.

Aşa încât, începu să iscodească din nou:

— Care-i persoana cea mai cunoscută din întreaga lume?

— Mazer Rackham.

— Şi dacă tu vei câştiga următorul război, aşa cum a făcut Mazer?

— Rackham a reprezentat un noroc chior. O baftă… Nimeni nu credea în el. S-a întâmplat să se găsească în locul cuvenit, la momentul cuvenit.

— Dar să zicem că aşa va fi şi cu tine. Să zicem că-i înfrângi pe gândaci şi numele tău va fi cunoscut aşa cum e cunoscut al lui.

— Îl las pe altul să fie faimos. Peter vrea să fie faimos . Îl las pe el să salveze lumea.

— Nu vorbesc despre glorie, Ender. Nu vorbesc nici despre putere. Vorbesc despre accidente, aşa cum a fost accidentul prin care Mazer Rackham a ajuns să fie acolo, atunci când cineva trebuia să-i oprească pe gândaci.

— Dacă eu sunt aici, spuse Ender, atunci nu voi mai fi acolo. Va fi altcineva. Să aibă altcineva accidentul.

Tonul lui de nepăsare plictisită o înfurie pe fată:

— Eu vorbesc despre viaţa mea, egoistul naibii ce eşti!

Dacă cuvintele ei îl deranjaseră, Ender nu se trăda în nici un fel. Rămase locului, cu ochii închişi.

— Când erai mic şi Peter te tortura, a fost bine că n-am rămas întinsă în pat, aşteptând ca mama şi tata să te salveze. Ei n-au înţeles niciodată cât de periculos era Peter. Ştiam că ai monitorul, dar n-am stat să-i aştept. Ştii ce-mi făcea Peter pentru că-l opream să te chinuie?

— Taci, şopti Ender.

Şi pentru că Valentine văzu că pieptul îi tremura, pentru că ştia că într-adevăr îi făcuse rău, pentru că, precum Peter, îi găsise punctul vulnerabil şi-l lovise acolo, ea tăcu.

— Nu-i pot bate, rosti încet băiatul… . Într-o bună zi, voi fi în spaţiu, ca Mazer Rackham, şi toţi vor depinde de mine, iar eu nu voi putea s-o fac.

— Dacă tu nu poţi, Ender, atunci nimeni nu poate. Dacă tu nu poţi să-i învingi, atunci merită să câştige, pentru că sunt mai puternici şi mai buni decât noi. Nu va fi vina ta.

— Spune asta celor morţi.

— Dacă nu tu, atunci cine?

— Oricine.

— Nimeni, Ender. Vreau să-ţi spun ceva: Dacă încerci şi pierzi, atunci nu-i vina ta. Dar dacă nu-ncerci şi noi pierdem, atunci e numai vina ta. Tu ne-ai omorât pe toţi.