Orson Card - Jocul lui Ender

Când intră în navetă, Ender observă pentru prima oară că gradele de pe uniforma maiorului Anderson se schimbaseră.

— Da, rosti Graff, acum e colonel. De fapt, din această după-amiază, maiorul Anderson a devenit şeful Şcolii de Luptă. Eu am căpătat alte însărcinări.

Ender nu întrebă care anume.

Graff se aşeză într-un fotoliu în faţa lui şi-şi prinse centura. Mai era un singur pasager: un individ tăcut, în haine civile, care fusese prezentat drept generalul Pace. Avea doar o geantă, la fel ca Ender. Cumva, băiatul se simţea liniştit şi mulţumit că nici Graff nu avea bagaje.

În timpul călătoriei, Ender vorbi o singură dată:

— De ce mergem pe Pământ? întrebase el. Credeam că Şcoala de Comandă e în centura de asteroizi.

— Aşa-i, încuviinţase Graff . Însă Şcoala de Luptă n-are docuri pentru nave interplanetare. Aşa încât ai căpătat o scurtă permisie.

Băiatul voi să întrebe dacă asta însemna că-şi putea vizita familia. Dar deodată, gândul că ar fi fost posibil îl sperie, şi nu mai întrebă. Închise ochii şi încercă să doarmă . În spatele lui, generalul Pace îl studia; în ce scop, nu putea bănui.

Când aterizară în Florida, era o după-amiază toridă de vară. Ender fusese atâta vreme lipsit de soare, încât lumina aproape îl orbi. Miji ochii, strănută şi îşi dori să revină într-o incintă. Totul era îndepărtat şi plat; solul, lipsit de curba ascendentă a podelelor din Şcoala de Luptă, părea gata să se prăbuşească. Ender avea permanent senzaţia că se află în vârful unui pisc. Reala forţă gravitaţională se simţea altfel; îşi târşâia picioarele când umbla. Ura Pământul. Vroia să se întoarcă acasă, înapoi la Şcoala de Luptă, singurul loc din univers căruia îi aparţinea.

— Arestat?!

— Este un act firesc, nu? Generalul Pace este şeful poliţiei militare, iar în Şcoala de Luptă a avut loc un deces.

— N-am fost înştiinţat dacă colonelul Graff a fost avansat, ori trimis înaintea tribunalului militar. Doar că e transferat şi trebuie să raporteze Amiralului.

— E un semn bun sau rău?

— Cine ştie? Pe de o parte, Ender Wiggin a supravieţuit şi a depăşit un prag; a absolvit într-o manieră excepţională — în privinţa asta trebuie să recunoşti meritul bătrânului Graff. Pe de altă parte, se pune problema celui de-al patrulea pasager din navetă. Cel din sicriu.

— Al doilea deces din istoria şcolii. Cel puţin de data asta n-a fost o sinucidere.

— Prin ce-i mai bună o crimă, maior Imbu?

— N-a fost o crimă, domnule colonel. Avem înregistrări video din nouă unghiuri. Nimeni nu-l poate învinui pe Ender.

— Dar poate fi învinuit Graff. Oricum, s-a terminat; civilii pot răscoli arhivele şi pot hotărî cum ar fi fost mai bine. Să ne decoreze dacă cred că am procedat corect, să ne ia pensiile şi să ne bage la-nchisoare dacă vor decide că am greşit. Cel puţin au avut bunul simţ să nu-i spună lui Ender că băiatul a murit…

— Nu-i prima oară…

— Mda, nici despre Stilson nu i-au zis.

— Puştiul mă sperie.

— Ender Wiggin nu-i un ucigaş! Pur şi simplu, el învinge… total. Dacă-i vorba de speriat, să se sperie gândacii!

— Aproape că ţi-e milă de ei, când ştii că-l vor înfrunta.

— Singurul pentru care mi-e milă este chiar Ender. Dar nu îndeajuns ca să le sugerez s-o lase mai moale. Am căpătat acces la rapoartele primite de Graff. Chestiile legate de mişcările flotei… până acum dormisem fără vise.

— Am intrat în criză de timp?

— N-ar fi trebuit s-aduc vorba despre asta. Sunt date secrete.

— Ştiu.

— Să zicem doar atât: nu l-au adus deloc devreme la Şcoala de Comandă. Poate chiar cu doi ani prea târziu.

— Copii?

— Frate şl soră. S-au ascuns în reţea sub cinci identităţi succesive… scriind pentru companii care le plăteau timpii de acces, chestii de-astea… A durat al dracului de mult până i-am descoperit.

— Ce ascund?

— Pot fi mai multe lucruri. Secretul cel mai important este însă vârsta lor. Băiatul are paisprezece ani, fata doisprezece.

— Care este Demostene?

— Fata. Cea de doisprezece ani.

— Scuză-mă! Nu cred că-i amuzant, dar nu m-am putut abţine să nu râd. Când mă gândesc câte griji ne făceam, cum ne-am chinuit să-i convingem pe ruşi să nu-l ia pe Demostene în serios, pentru că-l avem pe Locke drept dovadă că nu toţi americanii sunt demenţi iubitori de război. Frate şi soră, la pubertate…

— Iar numele lor de familie este Wiggin.

— Ah! O coincidenţă?

— Acel Wiggin e un terţ. Ei sunt unu şi doi.

— Excelent! Ruşii n-o vor crede niciodată…

— Că Demostene şi Locke nu se găsesc sub controlul nostru ca Wiggin.

— Să fie oare o conspiraţie? Îi manipulează cineva?

— N-am reuşit să depistăm nici un contact între ei şi un adult care să-i dirijeze.

— Asta nu înseamnă că cineva n-ar fi putut inventa o metodă pe care să n-o poţi depista. E greu de crezut că doi copii…

— Am discutat şi cu colonelul Graff, când a sosit de la Şcoala de Luptă. El consideră că nimic din ce-au făcut aceşti copii nu le depăşeşte posibilităţile. Practic, capacităţile lor sunt identice cu ale lui… Wiggin. Numai temperamentele diferă. L-a surprins însă orientarea celor două personaje. În mod clar, Demostene e fata, însă Graff spunea că ea a fost respinsă de la Şcoala de Luptă pentru că era prea paşnică, prea conciliantă, şi mai ales prea empatică.

— N-aduce deloc cu Demostene…

— Pe când băiatul are sufletul, unui şacal.

— Nu cumva tocmai Locke a fost recent apreciat drept „singura minte cu adevărat deschisă a Americii”?

— E greu de înţeles ce se întâmplă de fapt. Totuşi Graff a recomandat, şi sunt de acord cu el, să-i lăsăm în pace. Să nu-i demascăm. Să nu raportăm nimic oficial, doar că s-a constatat că Locke şi Demostene nu au legături cu străinătatea şi nici cu vreo grupare din interior, exceptându-le pe cele recunoscute public în reţele.

— Altfel zis, să-i declarăm curaţi.

— Ştiu că Demostene pare periculos, parţial tocmai pentru că el — sau ea — are un număr aşa mare de admiratori. Mie însă mi se pare semnificativ faptul că cel mai ambiţios dintre ei a ales personajul moderat şi înţelept. Nu uita că ei nu fac altceva decât să scrie. Au influenţă, dar n-au putere.

— Experienţa mea mă învaţă că influenţa înseamnă putere.

— Dacă vreodată vor depăşi măsura, îi putem demasca extrem de uşor.

— Numai în următorii câţiva ani. Cu cât aşteptăm mai mult, ei vor înainta în vârstă şi va fi mai puţin şocant când se va afla cine sunt de fapt.

— Ştii care au fost manevrele trupelor ruseşti. Există posibilitatea ca Demostene să aibă dreptate. Şi atunci…

— Ar fi bine să-l avem la îndemână. Bine! Deocamdată îi lăsăm în pace. Dar urmăreşte-i. Bineînţeles, eu va trebui să găsesc modalităţi de a-i calma pe ruşi.

În ciuda îndoielilor personale, Valentine găsea amuzant să fie Demostene. Acum rubrica ei era preluată de aproape toate reţelele info din ţară şi era plăcut să vezi cum banii se adunau în conturi. Din când în când, Demostene dona o sumă, atent calculată, unui candidat sau unei cauze; suficient pentru ca donaţia să fie remarcată, totuşi nu atât de mult încât respectivul să aibă impresia că se încerca influenţarea lui. Valentine primea atât de multe scrisori, încât reţeaua îi angajase o secretară să răspundă unor subiecte comune. Scrisorile din partea unor lideri naţionali şi internaţionali, uneori ostili, alteori prietenoşi, întotdeauna le citea împreună cu Peter, râzând deseori încântaţi că asemenea oameni scriau unor copii, fără să aibă habar care era adevărul.