Orson Card - Jocul lui Ender

Se întoarse la timp ca să-l vadă pe Bonzo împleticindu-se cu nasul însângerat, icnind de surpriză şi de durere . În clipa aceea ştiu că putea părăsi sala, punând capăt luptei. Aşa cum scăpase şi din sala de antrenamente după ce făcuse să curgă sângele . Însă asta însemna că bătaia avea să se repete, o dată şi încă o dată până la epuizarea motivaţiei. Iar unicul mod de a încheia definitiv socotelile era să-l bată pe Bonzo aşa de rău, încât teama acestuia să fie mai puternică decât ura.

De aceea, se lăsă pe spate, rezemându-se de peretele dinapoia lui, se împinse cu braţele şi sări cu picioarele înainte. Tălpile sale loviră pieptul şi stomacul lui Bonzo. Făcând o tumbă în aer, Ender ateriză în patru labe; se răsuci pe spate, lunecă pe sub Bonzo, iar de data aceasta lovitura lui în testiculele adversarului fu precisă şi puternică.

Bonzo nu răcni de durere. Nu reacţionă deloc, doar trupul i se ridică puţin în aer. Apoi se prăbuşi, se întoarse pe o parte şi căzu cu braţele deschise sub picăturile de apă fierbinte ale unui duş. Nu se clinti câtuşi de puţin că să scape de acolo.

— Dumnezeule! strigă cineva.

Prietenii lui Bonzo săriră să oprească apa. Ender se sculă încet în picioare. Cineva îi azvârli prosopul. Era Dink.

— Hai de aici, îi zise acesta.

Îl conduse pe Ender afară . Înapoia lor auziră paşii grei ai unor adulţi coborând pe o scară. Veneau profesorii… Personalul medical… Ca să îngrijească rănile inamicului lui Ender. Unde fuseseră înainte de luptă, când ar fi putut opri orice suferinţă?

Acum Ender era sigur. Pentru el nu exista ajutor. Indiferent cu ce s-ar fi confruntat, acum şi-n vecii vecilor, nimeni n-avea să-i sară în ajutor. Poate că, într-adevăr, Peter era o lepădătură, însă avusese dreptate, avusese întotdeauna dreptate; singura putere importantă este puterea de-a provoca suferinţă, puterea de-a ucide şi a distruge, pentru că, dacă nu poţi ucide, atunci eşti permanent atacat de cei care o pot face şi nimic şi nimeni nu te va mai salva vreodată.

Dink îl însoţi până în camera lui şi-l obligă să se întindă pe pat.

— Te doare pe undeva? îl întrebă.

Ender scutură din cap.

— L-ai făcut praf. Când a sărit pe tine, am crezut c-o să te bată uşor. Dar l-ai făcut praf! Dacă ar mai fi rămas în picioare, l-ai fi omorât.

— El voia să mă omoare cu adevărat.

— Ştiu . Îl cunosc. Nimeni nu urăşte ca Bonzo. Dar n-o s-o mai facă. Dacă nu-l congelează pentru asta, trimiţându-l pe Pământ, n-o să te mai privească niciodată în ochi. Nici pe tine şi nici pe altul. Era cu douăzeci de centimetri mai înalt decât tine şi l-ai lăsat ca pe un cretin, cu gura căscată şi saliva curgând.

Ender vedea însă doar privirea lui Bonzo când îl lovise între picioare. O privire goală şi fixă… Era deja terminat atunci. Deja inconştient. Ţinea ochii deschişi, dar nu gândea şi nici nu se mişca — purta expresia aceea inertă şi imbecilă; o expresie teribilă — „aşa cum arăta şi Stilson când l-am terminat.”

— Însă îl vor congela, continuă Dink. Toţi ştiu că el a început. I-am văzut ridicându-se şi plecând din popotă. Mi-au trebuit vreo două secunde să-mi dau seama că nici tu nu erai acolo, apoi încă un minut ca să aflu unde eşti. Ţi-am spus să nu rămâi singur!

— Scuză-mă.

— E clar c-or să-l congeleze. Scandalagiu… Marea lui onoare…

Atunci, spre surprinderea lui Dink, Ender începu să plângă . Întins pe spate, leoarcă de transpiraţie, căuta să-şi înăbuşe suspinele, cu lacrimile izvorând de sub pleoapele strânse şi dispărând în picăturile de apă de pe obraji.

— Ce s-a-ntâmplat?!

— N-am vrut să-l rănesc! hohoti Ender. De ce nu m-a lăsat în pace?!

Auzi uşa deschizându-se lin, apoi închizându-se. Ştiu imediat că era convocarea la bătălie. Deschise ochii, aşteptându-se să zărească penumbrele dimineţii, înainte de ora 6:00. Luminile erau însă aprinse. El era gol, iar când se mişcă simţi aşternutul ud. Ochii îi erau umflaţi şi-l dureau de atâta plâns. Privi ceasul pupitrului. 18:20. „E aceeaşi zi! Azi am purtat deja o bătălie, am avut chiar două — blestemaţii ştiu prin ce am trecut şi tot nu se lasă!”

Se aşeză pe marginea patului. Biletul îi tremura în mână. „Nu pot s-o fac”, rosti în gând. După aceea cu glas tare:

— Nu pot s-o fac!

Se sculă, istovit, şi-şi căută costumul de luptă. Apoi îşi aminti… . Îl pusese în curăţător, când plecase la duş. Era tot acolo.

Ieşi din cameră cu hârtia în mână. Cina se sfârşise şi pe coridor erau puţini băieţi, însă nu-i vorbi nimeni, doar îl priviră, poate impresionaţi de cele întâmplate la amiază în sala de baie, sau poate din cauza expresiei teribile de pe chipul său. Majoritatea Dragonilor erau în dormitor.

— Salut, Ender! Avem antrenament diseară?

Îi întinse hârtia lui Supă Fierbinte.

— Blestemaţii, mârâi acesta. Două deodată?

— Două armate?! răcni Tom Nebunu'.

— Or să se-mpiedice între ei, zise Bean.

— Trebuie să mă schimb, rosti Ender. Adunaţi-i şi pregătiţi-i. Ne-ntâlnim acolo, la poartă.

Ieşi din dormitor . Înapoia lui se înălţă vacarmul glasurilor . Îl auzi pe Tom Nebunu' zbierând:

— Două-armate de căcat! O să-i facem arşice!

Sala de baie era pustie, totul fusese curăţat. Nici o picătură din sângele scurs din nasul lui Bonzo. Dispăruse totul. Aici nu se întâmplase nimic rău, niciodată.

Ender intră sub un duş şi se frecă, curăţând sudoarea luptei şi lăsând-o să curgă în canal. „A dispărut orice urmă, atât doar că totul e reciclat şi mâine dimineaţă vom bea apa-sângele lui Bonzo. Nu mai este aici, însă rămâne sângele lui, sângele lui şi sudoarea mea, pierdute în prostia lor, sau în cruzimea lor.”

Se uscă, se îmbrăcă în costumul de luptă şi porni spre sală. Armata îl aştepta pe coridor; poarta nu fusese încă deschisă . Îl priviră tăcuţi, apropiindu-se de câmpul de forţă cenuşiu şi opac. Aflaseră desigur despre bătaia de la duşuri; marcaţi de această întâmplare, dar şi de propria lor epuizare după înfruntarea de dimineaţă, deveniseră tăcuţi şi, treptat, mai înspăimântaţi de faptul că urmau să se lupte cu două armate în acelaşi timp.

„Sunt în stare de orice numai să mă înfrângă”, îşi spuse Ender. „Nu le pasă chiar dacă modifică regulile, numai să mă-nfrângă. Ei bine, m-am săturat de joc! Nici un joc nu face cât sângele lui Bonzo, înroşind apa de pe gresia băii. Congelaţi-mă, trimiteţi-mă acasă, nu mai vreau să joc!”

Poarta deveni transparentă. La numai trei metri în faţa ei existau patru stele lipite între ele, blocând complet câmpul vizual.

Două armate nu erau de-ajuns. Voiau să-l facă să-şi desfăşoare forţele orbeşte.

— Bean, rosti Ender. Ia-ţi băieţii şi spune-mi ce-i dincolo de stele.

Bean luă colacul de monofilar, îşi petrecu un capăt în jurul pieptului, întinse celălalt capăt unui băiat din echipa lui, şi ieşi uşor prin uşă. Echipa îl urmă imediat. Exersaseră de multe ori operaţiunea aceasta şi avură nevoie de numai câteva secunde ca să se instaleze îndărătul stelelor. Bean se propulsă cu viteză într-o linie aproape paralelă cu peretele porţii; când atinse peretele perpendicular, îşi făcu vânt din nou şi ţâşni drept spre inamic. Punctele de lumină de pe perete dovedeau că se trăgea în el. Pe măsură ce coarda fu oprită, pe rând, de muchiile formaţiunii stelare, curba descrisă de el deveni tot mai strânsă, iar direcţia i se schimbă; era o ţintă imposibil de nimerit. Echipa îl prinse imediat ce ocoli stelele prin cealaltă parte . Îşi mişcă braţele şi picioarele, pentru ca să arate că nu fusese lovit nicăieri.