Orson Card - Jocul lui Ender

— Am privit prin ochii lui. Am ascultat cu urechile lui şi-ţi spun: el este! Oricum, unul mai bun nu vom obţine.

— La fel ai spus şi despre frate-său.

— A fost considerat incompatibil. Din alte motive. Fără nici o legătură cu aptitudinile lui.

— Şi cu soră-sa, la fel. Există îndoieli şi-n legătură cu el. E prea maleabil. Gata oricând să se lase dominat de voinţa altuia.

— Nu însă dacă respectivul îi este duşman.

— Şi-atunci, ce-o să facem? Îl înconjurăm tot timpul cu duşmani?

— Dacă va fi nevoie…

— Parcă spuneai că-ţi place puştiul.

— Dacă gândacii pun mâna pe el eu rămân prietenul lui cel mai bun.

— Bine. La urma urmei, salvăm lumea. Ia-l!

Femeia de la monitoare îi zâmbi prietenos, îi ciufuli părul şi spuse:

— Andrew, cred că deja ţi-e pur şi simplu scârbă de monitorul ăsta oribil. Ei bine, am o surpriză pentru tine. Azi îl scoatem. O s-o facem chiar acum şi n-o să te doară deloc!

Ender încuviinţă din cap. Bineînţeles, era o minciună că n-avea să-l doară deloc. Dar deoarece adulţii o repetau întotdeauna, când ceva urma într-adevăr să doară, se putea bizui pe afirmaţia aceea ca fiind o precizare destul de corectă a viitorului.

Uneori, minciunile erau mai sigure decât adevărul.

— Hai încoace, Andrew, şi aşază-te aici, pe masa de examinare. Peste câteva clipe vine şi doctorul.

Fără monitor… Ender încercă să-şi imagineze cum avea să fie fără micuţul aparat implantat în ceafa. „O să mă întorc pe spate în pat şi n-o să mă mai apese. N-o să-l simt furnicându-mă şi absorbind căldura când îmi fac duş.

Şi Peter n-o să mă mai urască. O să vin acasă şi-o să-i arăt că nu mai am monitorul, să vadă că nu-l păcălesc. Acum o să fiu un copil normal, ca el. Atunci n-o să mai fie aşa de rău. O să mă ierte că am purtat monitorul cu un an mai mult decât el. O să fim…

Totuşi nu cred c-o să fim prieteni. Nu, Peter e prea periculos. Se înfurie mult prea rău. Totuşi, fraţi… Nu duşmani, nu prieteni, ci fraţi… capabili să trăim sub acelaşi acoperiş. N-o să mă urască, o să mă lase-n pace. Şi, când o să vrea să se joace de-a gândacii şi astronauţii, poate că n-o să fiu obligat să mă joc, poate c-o să pot sta liniştit să citesc o carte.”

Însă Ender ştia, chiar în timp ce se gândea, că Peter n-avea să-l lase în pace. Când îl apucau pandaliile, ochii îi sclipeau într-un fel anume şi, ori de câte ori îi zărea privirea aceea scânteietoare, ştia că în nici un caz Peter n-avea să-l lase în pace. „Exersez la pian, Ender. Vino şi-ntoarce-mi partiturile. Ah, băiatul-monitor e prea ocupat ca să-şi poată ajuta fratele? E prea deştept? Te duci s-omori nişte gândaci, astronautule? Nu, nu, n-am nevoie de-ajutorul tău! Mă descurc şi singur, puştiule, Terţule mucos!”

— N-o să dureze mult, Andrew, spuse doctorul.

Ender încuviinţă din cap.

— Monitorul este astfel construit încât să poată fi uşor deconectat. Vei simţi totuşi nişte furnicături. Unii spun că au încercat o senzaţie de lipsă. S-ar putea să te pomeneşti căutând ceva, ceva ce nu poţi găsi şi nici nu-ţi poţi aminti ce anume era. De aceea o să-ţi spun eu: o să cauţi monitorul, care nu mai e acolo. După câteva zile, senzaţia va dispărea.

Doctorul răsucea ceva în ceafa lui Ender. Brusc, o durere îl străbătu pe băiat precum un ac, din gât până în rărunchi. Ender îşi simţi spinarea smucindu-se, iar trupul i se arcui violent spre spate; capul îi lovi masa. Picioarele i se zbăteau dezarticulate, iar mâinile i se încleştaseră, strângându-se între ele cu atâta putere, încât îl durură.

— Deedee! răcni doctorul. Am nevoie de tine! Infirmiera apăru în goană şi icni, văzându-i. Trebuie să relaxez muşchii ăştia! Vino încoace! Ce-aştepţi?

Ender simţi alte mâini atingându-l, însă nu le putu vedea. Se răsuci pe o parte şi căzu de pe masă.

— Prindeţi-l! strigă infirmiera.

— Ţine-l nemişcat…

— Tineţi-l dumneavoastră, domnule doctor, e prea puternic pentru mine…

— Nu pe toată! Îi blochează inima!

Ender simţi un ac înţepându-l deasupra gulerului cămăşii. Îl frigea, totuşi acolo unde se răspândea focul, muşchii i se relaxau treptat. Acum putea plânge de spaimă şi durere.

— Cum te simţi, Andrew? întrebă femeia.

Băiatul nu-şi mai amintea cum se vorbeşte. Îl ridicară pe masă. Îi verificară pulsul; făcură şi alte lucruri pe care nu le pricepea.

Glasul doctorului tremura atunci când vorbi:

— Când laşi câte trei ani chestiile-astea în copii, la ce te poţi aştepta? Îl puteam omorî, îţi dai seama? Îi puteam opri funcţiile creierului.

— În cât timp trece efectul sedativului?

— Ţine-l aici cel puţin o oră. Nu-l scăpa din ochi. Dacă peste cincisprezece minute nu-ncepe să vorbească, mă chemi.

„Îl puteam omorî… Eu nu sunt gândac.”

Reveni în clasa domnişoarei Pumphrey cu un sfert de oră înaintea sfârşitului cursului. Încă se mai clătina.

— Te simţi bine, Andrew? întrebă domnişoara Pumphrey.

Încuviinţă.

— Ai fost bolnav?

Scutură din cap.

— Nu arăţi prea bine.

— N-am nimic.

— Ar fi bine să te aşezi, Andrew.

Porni spre locul său, dar se opri. „Ce căutam? Nu mai ţin minte ce căutam…”

— Locul tău este acolo, spuse domnişoara Pumphrey.

Se aşeză, dar îi trebuia altceva, ceva ce pierduse. „O să-l găsesc mai târziu…”

— Monitorul tău…, şopti fata din spatele lui.

Andrew înălţă din umeri.

— Monitorul, spuse ea către ceilalţi.

Băiatul întinse mâna şi-şi pipăi ceafa. Simţi un plasture. Monitorul dispăruse. Acum era ca toţi ceilalţi.

— Eşti necăjit, Andy? întrebă un băiat aflat pe celălalt rând, mai în spate. Nu-şi putea aminti cum îl chema. „Peter… Nu, ăsta era altul.”

— Linişte, domnule Stilson, rosti domnişoara Pumphrey.

Stilson pufni.

Domnişoara Pumphrey explica înmulţirea numerelor. Ender se juca, desenând contururile unor insule muntoase, şi comandând pupitrului să le prezinte tridimensional, în rotaţie. Desigur, profesoara ştia că nu era atent, dar nu-l deranja. Ender cunoştea întotdeauna răspunsul, chiar şi atunci când ea îl credea neatent.

În colţul pupitrului apăru un cuvânt, care porni să dea ocol perimetrului. La început era răsturnat şi inversat, totuşi Ender îl citi cu mult înainte să ajungă pe latura de jos a pupitrului, unde căpătă poziţia normală.

Băiatul zâmbi. El descoperise primul cum putea expedia misive umblătoare — şi chiar atunci când un duşman necunoscut vorbea urât despre el, metoda prin care o făcea îl favoriza. Nu era vina lui că era un Terţ. Ideea fusese a guvernului, ei o autorizaseră — cum altfel ar fi putut urma şcoala un Terţ ca Ender? Iar acum dispăruse şi monitorul. Experimentul numit Andrew Wiggin nu reuşise . În caz contrar, era sigur că le-ar fi plăcut să abroge decretele care-i făcuseră posibilă naşterea. A dat greş, atunci opriţi experimentul!

Soneria ţârâi. Toţi deconectau pupitrele, sau îşi scriau mesaje personale. Unii expediau lecţii sau notiţe în calculatoarele de acasă. Câţiva se adunaseră în jurul imprimantelor, aşteptând hârtiile pe care le comandaseră. Ender îşi răşchiră degetele peste mini-tastatura de pe marginea băncii şi se întrebă cum oare îşi simţeau adulţii mâinile. Probabil că mari şi stângace, cu degete groase, butucănoase şi palme grele. Bineînţeles, aveau tastaturi mai late — dar cum ar fi reuşit degetele lor masive să deseneze o linie fină, aşa cum putea Ender; atât de precisă încât o putea încolăci de şaptezeci şi nouă de ori într-o spirală ce se întindea din centrul pupitrului până la marginea lui, fără să atingă vreodată spirele între ele. Era un mod de a-şi trece timpul, în vreme ce profesoara vorbea despre aritmetică. Aritmetică! Valentine îl învăţa aritmetica de la trei ani.