Orson Card - Jocul lui Ender

— Sunt numai băieţi?

— Şi câteva fete . În general ele nu absolvă testele de acceptare. Au împotriva lor prea multe veacuri de evoluţie . În nici un caz nu vei găsi una ca Valentine. O să găseşti însă fraţi.

— Ca Peter?

— Peter n-a fost acceptat tocmai pentru că-l urăşti.

— Nu-l urăsc. Doar că…

— Ţi-e frică de el. Ei bine, să ştii că Peter nu-i deloc rău. Fusese cel mai bun pe care îl găsisem după multă vreme. Am cerut părinţilor tăi să aibă o fiică în continuare — ar fi făcut-o oricum — sperând că Valentine va fi un Peter mai blând. Ea a fost însă prea blândă. Atunci te-am cerut pe tine.

— Ca să fiu jumătate Peter şi jumătate Valentine.

— Dacă totul ieşea bine.

— Şi-a ieşit?

— Din câte ne dăm seama, da. Testele noastre sunt foarte bune, însă ele nu ne spun totul. De fapt, când ajungem la esenţă, nu ne spun aproape nimic. Totuşi sunt mai bune decât nimic.

Graff se întinse şi apucă mâinile băiatului.

— Ender Wiggin, dacă ar fi fost doar problema alegerii celui mai bun şi mai fericit viitor pentru tine, ţi-aş fi spus să stai acasă. Rămâi aici, creşti, fii fericit. Există lucruri şi mai rele decât să fii Terţ, lucruri mai rele decât un frate mai mare, care nu se poate decide dacă să fie o fiinţă omenească sau un şacal. Şcoala de Luptă este unul dintre acele lucruri . Însă noi avem nevoie de tine. Poate că tu consideri gândacii un simplu joc, dar ultima dată aproape că ne-au terminat. Ne-au fost superiori ca număr şi armament. Ne-a salvat doar faptul că noi l-am avut pe cel mai strălucit comandant militar de până acum . Îi poţi spune soartă sau Dumnezeu, sau noroc orb — l-am avut pe Mazer Rackham.

Însă acum nu-l mai avem, Ender. Am strâns absolut tot ce-a putut produce omenirea şi am construit o flotă pe lângă care cea a gândacilor pare o ceată de copii zburdalnici. Avem şi arme noi. Totuşi, e posibil să nu fie suficient. La urma urmei, în cei optzeci de ani scurşi de la ultimul război şi ei au avut timp să se pregătească. Ne trebuie cei mai buni oameni pe care-i putem obţine, şi asta cât mai repede. Poate că n-o să lucrezi pentru noi, sau poate că da. Poate că vei ceda sub presiune, poate că-ţi vei distruge viaţa, poate că mă vei urî pentru că am venit astăzi în casa ta . Însă dacă există măcar o şansă ca datorită prezenţei tale în flotă omenirea să supravieţuiască şi gândacii să ne lase în pace pentru totdeauna… atunci îţi voi cere s-o faci. Să vii cu mine!

Lui Ender îi venea greu să se concentreze asupra colonelului. Graff îi părea îndepărtat şi foarte mărunt; l-ar fi putut prinde cu o pensetă şi băga în buzunar. Să părăsească totul de aici, şi să meargă într-un loc extrem de dur, fără Valentine, fără mama şi tata?

Se gândi apoi la filmele despre gândaci, pe care toţi erau obligaţi să le vadă cel puţin o dată pe an. Nimicirea Chinei. Bătălia Centurii. Moarte, suferinţă şi teroare. Şi Mazer Rackham cu manevrele sale sclipitoare, distrugând o flotă duşmană de două ori mai numeroasă şi cu o putere de foc dublă, utilizând micuţele nave pământene, care păreau atât de fragile şi nevolnice. Aidoma unor copii, luptându-se cu adulţii. „Şi am învins!”

— Mă tem, şopti Ender. Dar o să vin cu tine.

— Spune-o încă o dată, îi ceru Graff.

— Pentru asta am fost născut, nu? Dacă nu merg, de ce mai sunt viu?

— Nu-i îndeajuns de bine.

— Nu vreau să merg, spuse Ender, dar o voi face.

Graff încuviinţă.

— Te poţi răzgândi. Te poţi răzgândi până în clipa când te sui în maşină alături de mine. După aceea, eşti la dispoziţia Flotei Internaţionale. Ai înţeles?

Ender încuviinţă.

— Bine. Atunci să le spunem.

Mama începu să plângă. Tatăl îl strânse puternic în braţe pe Ender. Peter dădu mâna cu el şi-i spuse:

— Băftosul naibii de căcăcios fără creier!

Valentine îl sărută şi-şi lăsă lacrimile pe obrajii lui.

Nu avea nimic de împachetat. Nici un obiect personal pe care să-l ia.

— Şcoala îţi va pune la dispoziţie tot ce vei avea nevoie, de la uniformă la rechizite. Iar în privinţa jucăriilor… acolo există un singur joc.

— La revedere, rosti Ender către familia sa . Îl prinse de mână pe colonelul Graff şi porniră spre uşă.

— Omoară nişte gândaci şi pentru mine! strigă Peter.

— Te iubesc, Andrew! hohoti mama.

— O să-ţi scriem! spuse tatăl.

Iar când sui în vehiculul silenţios de pe coridor, băiatul auzi plânsetul îndurerat al Valentinei:

— Întoarce-te la mine! O să te iubesc toată viaţa!

— Cu Ender va trebui să menţinem o balanţă delicată. Să-l izolăm suficient ca să rămână creativ, altfel se va adapta sistemului de aici şi-l vom pierde.

În acelaşi timp, trebuie să ne asigurăm că-şi va dezvolta din plin capacităţile de conducere.

— Va conduce, dacă va merita să fie avansat.

— Nu-i atât de simplu. Mazer Rackham şi-a putut conduce micuţa flotă la victorie. Până la declanşarea următorului război, se vor aduna prea multe, chiar şi pentru un geniu. Prea multe nave. Trebuie să-şi conducă subordonaţii cu mână sigură.

— Ce grozav! Să fii geniu şi amabil.

— Nu amabil. Dacă va fi amabil, gândacii ne vor termina.

— Deci îl vei izola.

— Până ajungem la Şcoală, voi avea grijă să fie complet separat de restul băieţilor.

— Nu mă îndoiesc. Abia aştept să ajungeţi aici. Am vizionat înregistrarea conflictului cu Stilson. Nu vii cu un băieţel drăgălaş…

— Greşeşti. E foarte drăgălaş. Dar nu-ţi face griji. Vom rezolva problema cât ai bate din palme.

— Uneori mă gândesc că-ţi face plăcere să faci bucăţi geniile astea mititele.

— E şi asta o artă, iar eu sunt foarte, foarte priceput. Dar chiar să-mi facă plăcere? Mda, poate. Mai ales atunci când bucăţelele se remontează şi iese altceva mai bun.

— Eşti un monstru.

— Mulţumesc. Asta înseamnă şi-o gradaţie?

— Doar o medalie. Bugetul nu-i infinit.

Se spune că imponderabilitatea poate provoca dezorientare, mai ales la copii, care nu stăpânesc încă sensul direcţiei . Însă Ender era dezorientat chiar înainte de a părăsi gravitaţia Pământului. Chiar înainte de lansarea navetei.

Erau cu toţii nouăsprezece băieţi. Umpluseră mai întâi autobuzul, apoi ascensorul. Vorbeau, glumeau, se lăudau şi râdeau. Ender rămăsese tăcut. Văzuse cum îi observau Graff şi ceilalţi ofiţeri . Îi analizau. „Tot ceea ce facem înseamnă ceva”, pricepu Ender. „Faptul că ei râd. Faptul că eu nu râd.”

Se jucă puţin cu ideea de a încerca să se comporte la fel cu restul băieţilor. Nu-i venea însă în minte nici o glumă şi nici una de-a lor nu i se părea amuzantă. Indiferent de sursa veseliei lor, Ender nu putea găsi o stare aidoma înăuntrul său. Era speriat şi teama îl făcea serios.

Îl echipaseră într-o uniformă-combinezon; era straniu să nu porţi o centură în jurul mijlocului. Astfel îmbrăcat, se simţea parcă în pielea goală. Peste tot se vedeau camere TV, cocoţate de parcă ar fi fost nişte animale pe umerii unor bărbaţi care se plimbau peste tot. Indivizii se mişcau lent şi felini, ca imaginile să fie cât mai bune. Ender îşi dădu seama că şi el începuse să umble ca ei.