Orson Card - Jocul lui Ender

— Nu te simţi bine, Andrew?

— Ba da, domnişoară.

— Vezi să nu pierzi autobuzul.

Ender încuviinţă şi se sculă. Ceilalţi copii plecaseră. Însă cei răi aveau să-l pândească. Monitorul nu mai exista pe ceafa lui, auzind ceea ce auzea el şi zărind ceea ce zărea el. Acum îi puteau spune orice doreau, îl puteau chiar lovi — nimeni nu-i mai vedea, şi nimeni n-ar fi venit să-l salveze pe Ender.

Monitorul avusese anumite avantaje şi urma să simtă din plin lipsa lor.

Bineînţeles, Stilson îl aştepta. Fără să fie mai voinic decât majoritatea copiilor, îl întrecea totuşi pe Ender . În plus, era însoţit şi de alţi băieţi . Întotdeauna umbla cu ei.

— Hei, Terţule!

„Nu-i răspunde. Nu spune nimic.”

— Hei, Terţule, cu tine vorbim, Terţule, băi, iubitorule-de-gândaci, cu tine vorbim!

„Habar n-am ce să-i răspund. Orice aş zice, ar agrava şi mai mult situaţia. Mai bine, tac.”

— Băi, Terţule, băi, rahatule, ai amuţit? Ziceai că eşti mai grozav ca noi, da' ţi-ai pierdut papagalul, Terţule, n-ai decât un plasture pe gât!

— Mă lăsaţi să trec? întrebă Ender.

— Dacă-l lăsăm să treacă? Merită să-l lăsăm să treacă?

Râseră cu toţii.

— Sigur c-o să te lăsăm. Mai întâi o să lăsăm să-ţi treacă o mână, dup-aia fundul, dup-aia o bucată de picior…

— Unde-i papa-ga-lul? Unde-i papa-ga-lul?

Stilson îl împinse cu mâna; apoi, altcineva din spate îl îmbrânci îndărăt.

— Ferăstrău, că-i mai rău! chicoti un glas.

— Tenis!

— Ping-pong!

Lucrurile n-aveau să se termine cu bine. Ender decise că ar prefera să râdă la urmă. Când Stilson întinse braţul să-l înghiontească iarăşi, băieţelul încercă să-l prindă. Nu reuşi.

— Hopa, vrei să te baţi cu mine, da? Vrei să te baţi cu mine, Terţule?

Cei din spatele lui Ender îl înşfăcară, ţinându-l nemişcat.

Râse, deşi nu-i ardea deloc de râs:

— Aşa mulţi trebuie să fiţi ca să bateţi un Terţ?

— Noi suntem oameni, nu Terţi, băi rahatule! Tu n-ai putere nici cât o ceapă degerată.

Totuşi, îl eliberară. Imediat, Ender lovi puternic şi fulgerător cu piciorul, izbindu-l pe Stilson drept în piept. Băiatul căzu. Ender rămase surprins — nu se aşteptase să-l doboare dintr-o lovitură. Nu se gândise că Stilson nu luase în serios o asemenea luptă, că nu se aşteptase la un atac disperat.

Pentru o clipă, ceilalţi se retraseră şi Stilson rămase inert. Poate că se întrebau dacă nu cumva e mort. Ender însă căuta să găsească o cale de a preîntâmpina orice răzbunare. De a-i opri pe băieţi să-l atace a doua zi în haită. „Trebuie să câştig acum, şi pentru totdeauna, altfel va trebui să mă bat în fiecare zi, şi va fi din ce în ce mai rău.”

Deşi avea numai şase ani, Ender cunoştea legile nerostite ale luptelor dintre oameni. Era interzis să loveşti adversarul care zace neajutorat; doar un animal putea face aşa ceva.

De aceea, se apropie de trupul nemişcat al lui Stilson şi-l izbi din nou, cu răutate, în coaste. Stilson gemu şi se rostogoli, încercând să scape . Îl urmări şi-l lovi iarăşi, în testicule. Băiatul nu mai scoase nici un sunet; se chirci, şi de sub pleoape îi ţâşniră lacrimi.

Ender se întoarse şi-i privi cu răceală pe ceilalţi.

— Poate că vă trece prin minte să săriţi cu toţii pe mine. Probabil că m-aţi snopi în bătaie. Nu uitaţi însă ce le fac celor care-mi vor răul. Vă veţi întreba mereu când o să vă cad în spate şi cât de rău o să vă fie.

Îl lovi pe Stilson cu piciorul în faţă. Sângele din nasul acestuia împroşcă solul.

— Nu atât de rău, urmă Ender. Mult mai rău.

Se întoarse şi plecă. Nimeni nu veni după el. Coti pe coridorul care ducea la staţia de autobuz . Înapoia lui, îi putea auzi pe băieţi vorbind:

— Mamă-ă! Ia uite la el! L-a terminat!

Ender îşi lipi fruntea de peretele coridorului şi plânse, până apăru autobuzul. „Exact ca Peter! Cum mi-au luat monitorul, sunt exact ca Peter.”

— Bun, e scos. Cum se descurcă?

— Când trăieşti câţiva ani în trupul cuiva, te obişnuieşti cu el. Acum îi privesc chipul. Nu ştiu ce se întâmplă. Nu sunt obişnuit să-i văd expresia feţei. Sunt obişnuit s-o simt.

— Haide, nu-i vorba de psihanaliză! Suntem soldaţi, nu vraci. L-ai văzut cum l-a rupt în bătaie pe şeful bandei.

— A fost foarte meticulos. Nu numai că l-a bătut, l-a terminat! Ca Mazer Rackham la…

— Scuteşte-mă! Deci comisia apreciază că a absolvit?

— În mare parte. Să vedem ce va face cu fratele său, acum când nu mai are monitorul.

— Fratele… Nu ţi-e teamă ce i-ar putea face lui frate-su?

— Chiar tu mi-ai spus că nu există nici un risc.

— Am mai reluat unele benzi. N-am ce face… Îmi place puştiul. Cred că o să-l nenorocim.

— Bineînţeles că asta o să facem. E meseria noastră. Noi suntem vrăjitoarea cea rea. Promitem turtă-dulce, dar îi mâncăm pe copilaşi de vii.

— Îmi pare rău, Ender, şopti Valentine . Îi privea plasturele de pe gât.

Ender atinse peretele şi uşa se închise înapoia lui.

— Nu-mi pasă. Mă bucur că nu-l mai am.

— Ce nu mai ai? Peter apăru în hol, muşcând dintr-un sandviş cu unt.

Ender nu vedea în Peter băiatul frumos de zece ani pe care-l zăreau adulţii, cu păr negru, des şi rebel şi un chip ce ar fi putut aparţine lui Alexandru cel Mare . Îl privea pe fratele său doar pentru a detecta furia sau plictiseala, stările periculoase care aduceau aproape întotdeauna suferinţa. Acum, când ochii lui Peter descoperiră plasturele de pe gât, apăru scânteierea rău-prevestitoare.

Valentine o zări şi ea.

— De azi e la fel ca noi, rosti ea încercând să-l liniştească.

Peter nu se lăsă însă domolit.

— La fel ca noi? Şi-a ţinut căpuşa până la şase ani! Tu când ai pierdut-o pe-a ta? Aveai trei ani. Mie mi-au luat-o la cinci ani. El aproape c-a reuşit, nenorocitul, gândacul naibii!

„E bine”, îşi spuse Ender. „Vorbe, şi iar vorbe. Peter… Vorbăria e minunată…”

— Ei bine, continuă Peter, acum îngerii tăi păzitori nu te mai veghează. Nu mai verifică monitoarele să vadă dacă nu simţi durere, s-asculte ce-ţi spun, să vadă ce-ţi fac. Ce zici? Eh, ce zici de chestia asta?

Ender strânse din umeri.

Brusc, Peter zâmbi şi bătu din palme cu o falsă veselie.

— Hai să ne jucăm de-a gândacii şi astronauţii, spuse el.

— Unde-i mama? întrebă Valentine.

— Afară, răspunse Peter. Eu sunt şeful.

— Cred c-o să-l chem pe tata.

— N-ai decât, făcu Peter. Ştii că nu-i niciodată acasă.

— Bine, hai să ne jucăm, încuviinţă Ender.

— Tu o să fii gândacul, spuse Peter.

— Lasă-l măcar o dată să fie astronaut, interveni Valentine.

— Ia mai ţine-ţi pliscul! o repezi Peter. Haide sus şi alege-ţi armele.

N-avea să fie un joc corect, Ender o ştia. Nu se punea problema învingătorului. Când puştii se jucau pe coridoare, gândacii nu câştigau niciodată şi, uneori, jocul devenea violent . Însă aici, în apartamentul lor, avea să fie rău de la bun început, iar gândacii nu puteau pur şi simplu să fugă, aşa cum se întâmplă în războaiele adevărate. Trebuiau să rămână în joc atât cât voia astronautul.