Orson Card - Jocul lui Ender

„Crede că dorm. O să mă ucidă!”

Peter se apropie, dar nu sui în patul său.

Veni şi mai aproape şi rămase lângă capul lui Ender.

Totuşi nu întinse mâna, ca să ia o pernă şi să-l sufoce.

Nu avea nici un fel de armă.

— Ender, şopti el, iartă-mă… iartă-mă… Ştiu ce simţi, iartă-mă, sunt fratele tău. Te iubesc!

Mult mai târziu, răsuflarea regulată a lui Peter dovedi că băiatul adormise. Ender îşi scoase plasturele de pe gât.

Şi, pentru a doua oară în ziua aceea, plânse.

— Punctul slab e soră-sa. O iubeşte cu adevărat.

— Ştiu. Ea poate strica totul, de la început. N-o să vrea s-o părăsească.

— Şi-atunci ce-o să faci?

— Să-l conving că doreşte să vină cu noi mai mult decât doreşte să stea cu ea.

— Cum o să faci asta?

— O să-l mint.

— Şi dacă nu reuşeşti?

— Atunci o să-i spun adevărul. Avem voie să facem asta, în cazuri excepţionale. Ştii bine că nu putem prevedea totul.

La dejun, Ender nu avu poftă de mâncare. Se întreba mereu cum avea să fie la şcoală . Întâlnirea cu Stilson după bătaia de ieri… Ce aveau să facă prietenii acestuia? Probabil nimic, dar nu putea fi sigur. N-ar fi vrut să se ducă la şcoală.

— Nu mănânci, Andrew? îl întrebă maică-sa.

— Bună dimineaţa, Ender, rosti Peter intrând în odaie. Mersi că ţi-ai lăsat mizeria aia de burete în mijlocul băii.

— Special pentru tine, mormăi băiatul.

— Andrew, trebuie să mănânci!

Ender îşi întinse încheieturile, într-un gest ce spunea: „Faceţi-mi perfuzii!”

— Foarte amuzant, comentă mama . Încerc să fiu grijulie, dar asta nu-i interesează pe genialii mei copii.

— Genele tale ne-au făcut geniali, mamă, spuse Peter. De la tata să ştii că n-am căpătat nimic.

— Te-am auzit, spuse tatăl, fără să-şi ridice privirea de pe ştirile afişate pe tăblia mesei, în timp ce mânca.

— Nici n-aş fi zis-o, dacă ştiam că nu m-auzi.

Masa bâzâi. Aveau musafiri.

— Cine-i? întrebă mama.

Tatăl apăsă un buton şi pe ecranul său apăru un bărbat. Purta singura uniformă militară care mai însemna ceva, FI: Flota Internaţională.

— Credeam că s-a terminat, comentă tatăl.

Peter îşi turnă lapte peste fulgii de cereale.

„Poate că”, se gândi Ender, „într-adevăr, azi nu va trebui să mă duc la şcoală.”

— Mă duc să văd despre ce-i vorba, spuse tatăl sculându-se. Voi terminaţi de mâncat.

Rămaseră locului, dar nu mâncară. După câteva clipe, tatăl apăru şi-o chemă pe mamă.

— Ai încurcat-o, zise Peter. Au aflat ce i-ai făcut lui Stilson şi-o să te trimită la-nchisoare, în Centură.

— N-am decât şase ani, prostovane, sunt minor.

— Eşti un Terţ, rahatule! N-ai nici un drept.

Valentine apăru somnoroasă, cu părul ciufulit.

— Unde-s mami şi tati? Mi-e rău şi nu pot să merg la şcoală.

— Ai examen oral, este? pufni Peter.

— Gura, Peter! se răsti fata.

— Ar trebui să te relaxezi şi să te bucuri. Putea fi şi mai rău.

— Nu ştiu cum.

— Putea fi un examen anal.

— Ha, ha, făcu Valentine. Unde-s mama şi tata?

— Vorbesc cu un tip din FI.

Instinctiv, Valentine privi spre Ender. La urma urmei, ani de zile aşteptaseră să vină cineva şi să le spună că Ender fusese acceptat, că aveau nevoie de el.

— Aşa-i, uită-te la el, spuse Peter. Dar să ştii că poate fi vorba de mine. Poate că şi-au dat seama că sunt totuşi cel mai bun.

Se simţea frustrat şi de aceea era răutăcios, ca de obicei.

Uşa se deschise.

— Ender, rosti tatăl, vino, te rog.

— Îmi pare rău, Peter, chicoti Valentine.

— Nu-i absolut nimic de râs, se încruntă tatăl.

Ender îl urmă pe hol. Ofiţerul FI se sculă în picioare când îl văzu, dar nu întinse mâna spre băiat.

Mama îşi răsucea verigheta de pe deget.

— Andrew, rosti ea, niciodată n-am crezut că eşti un bătăuş.

— Stilson e în spital, spuse tatăl. L-ai aranjat destul de rău. Cu picioarele, Ender… n-a fost prea sportiv.

Ender clătină din cap . În privinţa lui Stilson, se aşteptase să vină cineva de la şcoală, nu un ofiţer al flotei. Era mai serios decât crezuse. Şi totuşi nu ştia ce altceva ar fi putut face.

— Ai vreo explicaţie pentru purtarea dumitale, tinere? întrebă ofiţerul.

Băiatul clătină iarăşi din cap. Nu ştia ce să spună, şi-i era teamă să nu se prezinte mult mai monstruos decât îl prezentau propriile sale fapte. „O s-accept pedeapsa, oricare ar fi ea”, îşi spuse. „Numai să terminăm odată.”

— Eram dispuşi să acordăm circumstanţe atenuante, urmă ofiţerul. Dar trebuie să-ţi spun că raportul n-arată deloc bine. L-ai lovit în testicule, apoi în faţă şi pe tot corpul, când era căzut… se pare că ţi-a făcut plăcere.

— Nu, şopti Ender.

— Atunci de ce-ai făcut-o?

— Era cu banda lui.

— Şi? Asta constituie o scuză?

— Nu.

— Spune-mi de ce ai continuat să-l loveşti? Îl doborâseşi deja.

— Doborându-l, am câştigat prima luptă. Voiam să le câştig şi pe următoarele, chiar atunci, ca să mă lase-n pace!

Ender nu se mai putu stăpâni, era prea înspăimântat, prea ruşinat de propriile sale fapte: deşi se străduise să n-o facă, plânse din nou. Nu-i plăcea să plângă. O făcea rareori; acum, în mai puţin de o zi, plânsese de trei ori. Şi de fiecare dată, fusese mai rău. Iar să te smiorcăi în faţa mamei, a tatei şi a ofiţerului, era de-a dreptul ruşinos.

— Aţi luat monitorul, spuse el. Trebuia să mă apăr, nu?

— Trebuia să fi cerut ajutorul unui adult, începu tatăl.

Însă ofiţerul traversă holul către Ender . Întinse mâna:

— Ender, numele meu este Graff. Colonel Hyrum Graff. Sunt directorul ciclului de antrenament primar al Şcolii de Luptă din Centură. Am venit să-ţi propun să intri la şcoală.

— După toate…

— Dar monitorul…

— Ultima etapă a testării a fost de a vedea ce se va întâmpla în absenţa monitorului. Nu procedăm întotdeauna aşa, însă în cazul tău…

— Şi-am absolvit?

Mama era neîncrezătoare.

— Pentru că l-a băgat în spital pe băiatul acela? Ce-aţi fi făcut dacă-l omora, îi dădeaţi o medalie?

— Nu contează ce anume a făcut, doamnă Wiggin. Important este motivul . Îi întinse un dosar voluminos: acestea sunt ordonanţele. Fiul dumneavoastră a primit aprobarea Serviciului de Selecţie al FI. Desigur, avem deja acceptul dumneavoastră, acordat în momentul confirmării conceperii, altfel nu se putea naşte. Din clipa aceea era al nostru, dacă trecea testele.

Când vorbi, glasul tatălui tremura:

— N-a fost tocmai elegant din partea dumneavoastră să ne lăsaţi să credem că nu-l doriţi. Şi apoi să-l luaţi.

— Iar şarada aceasta cu Stilson…, începu mama.

— Nu a fost o şaradă, doamnă Wiggin. Până n-am ştiut care este motivaţia lui Ender, nu puteam fi siguri că nu era un alt… trebuia să ştim ce înţeles avea acţiunea lui. Sau, cel puţin, ce înţeles i-a conferit Ender.

— E neapărat nevoie să folosiţi porecla aceea stupidă?

Mama începu să plângă.

— Îmi pare rău, doamnă Wiggin. Dar acesta e numele pe care-l foloseşte chiar el.

— Şi acum ce veţi face, domnule colonel? întrebă tatăl. O să ieşiţi pur şi simplu pe uşă, amândoi?