Orson Card - Jocul lui Ender

— Depinde.

— De ce anume?

— Dacă Ender doreşte să vină.

Mama râse amar.

— Aha, deci totuşi e vorba de voluntariat. Ce drăguţ!

— Pentru dumneavoastră doi, alegerea a fost făcută atunci când l-aţi conceput pe Ender. Dar el n-a ales încă. Recruţii sunt o carne bună de tun, dar pentru ofiţeri ne trebuie voluntari.

— Ofiţeri? întrebă Ender.

La sunetul vocii sale, ceilalţi amuţiră.

— Da, încuviinţă Graff. Şcoala de Luptă pregăteşte viitorii căpitani de nave stelare, comandanţi de flotile şi amirali.

— Haideţi să nu ne păcălim singuri! rosti furios tatăl. Câţi din băieţii de la Şcoala de Luptă ajung să comande nave?

— Din păcate, domnule Wiggin, informaţia respectivă este secretă. Vă pot spune că nici unul dintre băieţii noştri care au izbutit să termine primul an n-au absolvit cu grad mai mic decât cel de ofiţer. Şi nici unul n-a ocupat o funcţie inferioară celei de secund pe o navă interplanetară. Chiar şi în cadrul forţelor de apărare locale din propriul nostru sistem planetar, este o cinste deloc neglijabilă.

— Câţi izbutesc să termine primul an? întrebă Ender.

— Toţi cei care vor s-o facă.

Ender fu gata să rostească: „Eu vreau!” Îşi ţinu însă gura. Ar fi scăpat pentru o vreme de şcoală, deşi drumul dura doar câteva zile. Ar fi scăpat de Peter — un lucru mult mai important, ce putea fi chiar o chestiune vitală. Totuşi, să-i părăsească pe mama şi pe tata şi, în primul rând, să se despartă de Valentine… Şi să devină soldat… Lui Ender nu-i plăceau luptele. Nu-i plăcea genul de confruntări preferate de Peter — cei puternici împotriva celor slabi — dar nu-i plăcea nici varianta folosită de el: cei inteligenţi împotriva celor proşti.

— Cred, continuă Graff, că Ender şi cu mine trebuie să discutăm între patru ochi.

— Nu, spuse tatăl.

— Nu-l voi lua fără să vă las să mai vorbiţi, zise colonelul. Deşi nu m-aţi putea opri s-o fac.

Tatăl îl privi îndelung, apoi se sculă şi părăsi holul. Mama rămase încă o clipă şi-l strânse uşor de mână pe Ender. Când ieşi, închise uşa după ea.

— Ender, începu Graff, dacă vii cu mine n-o să te mai întorci aici multă vreme . În Şcoala de Luptă nu există vacanţe. Nici vizitatori. Un ciclu complet de instrucţie durează până la vârsta de şaisprezece ani — în anumite circumstanţe, poţi căpăta prima permisie când împlineşti doisprezece ani. Crede-mă, oamenii se schimbă mult în şase ani, sau în zece. Dacă vii cu mine, când îţi vei revedea sora, pe Valentine, ea va fi femeie. Veţi fi ca doi străini. Vei continua s-o iubeşti, dar n-o vei mai cunoaşte. Vezi, nu spun că va fi uşor.

— Mama şi tata?

— Eu te cunosc, Ender. De mai multă vreme am studiat înregistrările monitorului. Nu vei simţi lipsa părinţilor… oricum, nu mult timp. Şi nici ei nu-ţi vor duce dorul prea mult.

Fără să vrea, lacrimile apărură în ochii băiatului . Îşi feri chipul, dar nu şi le şterse.

— Ei te iubesc, Ender. Trebuie totuşi să înţelegi cât i-a costat viaţa ta. Amândoi s-au născut în familii evlavioase, ştiai? Tatăl tău a fost botezat cu numele de John Paul Wieczorek. Catolic. Al şaptelea din nouă fraţi.

„Nouă copiii E incredibil. Criminal!”

— În numele credinţei religioase, oamenii sunt în stare de acţiuni stranii. Cunoşti pedepsele, Ender — pe vremuri nu erau atât de aspre, dar nici neglijabile. Doar primii doi copii beneficiau de educaţie gratuită. Impozitele se majorau cu fiecare nou născut. La şaisprezece ani, tatăl tău a invocat Legea Nesupunerii Familiale pentru a se despărţi de ai săi. Şi-a schimbat numele, a renunţat la religia lui şi a decis să nu aibă mai mult de cei doi copii legali. Era hotărât . În copilărie a avut parte de atâtea persecuţii şi înjosiri, încât s-ajurat ca nici unul din copiii lui să nu treacă prin aşa ceva. Pricepi?

— Nu m-a dorit…

— De fapt, nimeni nu-şi doreşte un Terţ. Nu te poţi aştepta să fie fericiţi. Totuşi părinţii tăi reprezintă cazuri aparte. Amândoi şi-au abandonat religia — mama ta a fost mormon — însă sentimentele lor au rămas ambigue. Ştii ce înseamnă ambiguu?

— Neclar…

— Se simt ruşinaţi că provin din familii care au recurs la nesupunere. Ascund acest amănunt. Mama ta refuză să admită că s-a născut în Utah, tocmai pentru a nu fi suspectată. Tatăl tău îşi neagă obârşia poloneză, deoarece Polonia n-a aderat nici acum la Legea Nesupunerii şi din acest motiv suferă sancţiuni internaţionale. Deci, după câte vezi, faptul că au un Terţ, chiar şi în urma instrucţiunilor directe ale guvernului, anulează tot ce au încercat să facă.

— Ştiu asta.

— Situaţia e însă mult mai complicată. Tatăl tău ţi-a pus numele unui sfânt creştin. Ba mai mult, el însuşi v-a botezat pe toţi trei, imediat cum v-a adus de la maternitate. Mama ta n-a fost de acord. S-au certat de fiecare dată; ea nu se opunea botezului, ci ritualului catolic . În realitate, ei n-au renunţat la religiile lor. Pe tine te privesc ca pe un simbol al mândriei, deoarece au fost capabili să ocolească legea şi să aibă un Terţ. Dar, în acelşi timp, reprezinţi un simbol al laşităţii, deoarece n-au îndrăznit să meargă mai departe şi să practice nesupunerea pe care continuă s-o considere corectă . În plus, eşti şi un simbol al ruşinii publice, pentru că la fiecare pas apari în calea eforturilor lor de-a fi asimilaţi în societatea normală, docilă.

— De unde ştiţi toate astea?

— Am monitorizat pe fratele şi pe sora ta, Ender. Vei rămâne surprins când vei afla cât de sensibile sunt aceste instrumente. Am fost conectaţi direct la creierul tău. Am auzit tot ce ai auzit şi tu, indiferent dacă ascultai atent sau nu. Indiferent dacă înţelegeai sau nu. Noi înţelegeam.

— Deci părinţii mei mă iubesc… şi nu mă iubesc.

— Te iubesc . Întrebarea este dacă te doresc aici. Prezenţa ta în această casă este o permanentă sursă de tensiune . Înţelegi?

— Nu eu sunt cel care provoacă tensiunea.

— Nu-i vorba de ceea ce faci, Ender. Ci de însăşi viaţa ta. Fratele tău te urăşte deoarece eşti dovada vie că el n-a fost îndeajuns de bun. Părinţilor tăi le aminteşti permanent de trecutul pe care vor să-l uite.

— Valentine mă iubeşte!

— Din toată inima. Complet, fără rezerve, ea îţi este devotată şi tu o adori. Ţi-am spus că nu va fi uşor.

— Cum este… acolo?

— Multă muncă. Lecţii, la fel ca şcoala de aici, dar mai multă matematică şi calculatoare. Istorie militară. Strategie şi tactică. Şi, în primul rând, Sala de Luptă.

— Ce-i asta?

— Jocuri de-a războiul. Toţi băieţii sunt organizaţi în armate . În fiecare zi au loc bătălii în imponderabilitate. Nimeni nu-i rănit, dar victoriile şi înfrângerile sunt importante. Toţi pornesc ca soldaţi simpli, executând ordine. Băieţii mai mari sunt ofiţerii voştri şi obligaţia lor este să vă instruiască şi să comande în bătălii. Mai multe nu-ţi pot spune. E ca un joc de-a gândacii şi astronauţii. Diferenţa e că ai arme care funcţionează şi camarazi soldaţi care luptă alături de tine, iar întregul tău viitor şi viitorul rasei umane atârnă de cât de bine înveţi şi te lupţi. Este o viaţă dură şi n-o să ai o copilărie normală. Desigur, cu mintea ta şi fiind un Terţ, mereu înghiontit, oricum n-ai fi avut o copilărie normală.