Orson Card - Jocul lui Ender

De aceea porni în alergare până la sala de gimnastică şi se strădui să escaladeze frânghia de trei ori înainte de-a merge la baie. Nu se gândi că absenţa lui din popotă avea să fie observată şi că, făcând duş la amiază, când soldaţii lui înfulecau prima masă a zilei, avea să rămână absolut singur.

Nici când îi auzi intrând în sala de baie, nu-i băgă în seamă. Lăsase apa să-i şiroiască pe cap şi corp; zgomotele înăbuşite ale paşilor de-abia se distingeau. „S-a terminat prânzul”, îşi spuse . Începu să se săpunească. Poate că cineva terminase antrenamentele mai târziu.

Sau poate că nu… Se răsuci. Erau şapte, rezemaţi de chiuvetele metalice sau stând lângă duşuri, cu ochii la el. Bonzo era cel mai în faţă. Mulţi rânjeau, cu mila dispreţuitoare a vânătorului faţă de victima încolţită. Bonzo însă nu zâmbea.

— Salut, făcu Ender.

Nu-i răspunse nimeni.

Opri duşul, deşi nu-şi clătise tot săpunul de pe el şi se întinse după prosop. Nu se mai afla la locul lui . Îl ţinea unul dintre băieţi. Era Bernard. Mai lipseau Stilson şi Peter, ca tabloul să fie complet. Ar fi avut nevoie de surâsul lui Peter; ca şi de imbecilitatea lui Stilson.

Înţelese că dispariţia prosopului constituia prima farsă. Nimic nu l-ar fi făcut să pară mai vulnerabil decât o goană în pielea goală pentru a-l recupera. Asta doreau: să-l umilească, să-l îngenuncheze. N-avea să le facă jocul. Refuză să se simtă slab, pentru că era ud, înfrigurat şi gol. Se întoarse să-i privească, cu spatele drept şi braţele pe lângă corp . Îl fixa cu privirea pe Bonzo.

— Deschiderea îţi aparţine, rosti el.

— Ăsta nu-i un joc, vorbi Bernard. Ne-am săturat de tine, Ender. Azi închei şcoala. Te congelăm!

Ender nu-l privi. Deşi tăcea, Bonzo era cel care îi dorea moartea. Ceilalţi veniseră numai pentru distracţie, neştiind nici ei până unde să împingă lucrurile. Bonzo însă ştia foarte bine.

— Bonzo, rosti încet Ender. Tatăl tău ar fi mândru de tine.

Băiatul se încordă.

— Ar fi mândru să te vadă acum, însoţit de şase prieteni, venind să-l bateţi pe un puşti mai mic decât tine, dezbrăcat şi ud leoarcă. „Ce onoare!” ar spune el.

— N-a venit nimeni să se bată cu tine, interveni Bernard. Am venit să te convingem să joci jocurile cinstit. Poate să mai şi pierzi din când în când…

Ceilalţi râseră, dar Bonzo nu râse; şi nici Ender.

— Fii mândru, Bonito, frumosule! Te poţi duce acasă şi să-i spui tatălui tău: „Da, l-am bătut pe Ender Wiggin, care nici nu împlinise zece ani, iar eu aveam treisprezece. Şi n-aveam decât şase prieteni care să mă ajute, dar am reuşit în cele din urmă să-l învingem, deşi era gol, ud şi singur… Ender Wiggin este atât de periculos şi înspăimântător, încât era cât pe-aci să venim două sute.”

— Gura, Wiggin! mormăi unul din băieţi.

— N-am venit aici să-l ascultăm pe pici vorbind, zise altul.

— Ba tăceţi voi, rosti Bonzo. Gura şi la o parte! Începu să-şi scoată uniforma. Gol, şi ud, şi singur, Ender, ca să fim egali. Nu-i vina mea că-s mai solid ca tine. Tu eşti un asemenea geniu încât o să te gândeşti la ceva care să egaleze şansele. Se întoarse către ceilalţi: Păziţi uşa! Să nu intre nimeni!

Sala de baie nu era mare, iar de peste tot răsăreau ajutaje şi armături. Fusese lansată gata construită, ca un satelit de orbită joasă, ticsită cu echipament de circulare şi reciclare a apei; proiectarea avusese grijă să nu existe nici un spaţiu nefolosit. Tactica celor doi adversari era evidentă. Să-l izbească pe celălalt de ţevile care ieşeau din pereţi, până când îl scotea din luptă.

Văzând poziţia adoptată de Bonzo, Ender simţi un fior. Şi Bonzo urmase cursurile de autoapărare. Probabil chiar mai recent decât el. Avea superioritatea alonjei, era mai puternic şi plin de ură. N-avea să fie milos. „O să-mi caute capul”, se gândi Ender. „Va încerca, în primul rând, să-mi afecteze creierul. Şi dacă lupta va fi lungă, va câştiga. Forţa lui mă poate învinge. Dacă vreau să ies teafăr de aici, trebuie să câştig rapid şi definitiv.” Putea simţi iarăşi felul oribil în care cedaseră oasele lui Stilson. „Acum însă va trosni trupul meu, dacă nu-l zdrobesc eu primul.”

Se retrase un pas, răsuci duşul spre plafon şi deschise apa fierbinte. Aproape imediat, aburul începu să se ridice. Porni următorul duş, şi pe următorul.

— Nu mi-e frică de apa fierbinte, şopti Bonzo.

Însă Ender nu voia apa fierbinte, ci căldura. Corpul său era încă acoperit de săpun, iar transpiraţia îl înmuiase şi-i făcuse pielea mai lunecoasă decât s-ar fi aşteptat Bonzo.

Brusc dinspre uşă se auzi o voce:

— Opriţi!

Pentru o clipă Ender crezu că era un profesor, dar era doar Blândul Dink. Prietenii lui Bonzo îl prinseră la uşă şi-l ţinură.

— Termină, Bonzo! răcni Dink. Nu-i face rău!

— De ce? întrebă Bonzo şi pentru prima dată surâse. „Aha”, se gândi Ender, „Îi place ca un altul să recunoască faptul că el e stăpân pe situaţie, că el deţine puterea.”

— Pentru că-i cel mai bun, de-aia! Care altul îi poate-nvinge pe gândaci? Asta contează, idiotule, gândacii!

Bonzo nu mai zâmbi. Acela era lucrul pe care-l ura cel mai mult la Ender, faptul că puştiul era cu adevărat important pentru alţi oameni, iar el, Bonzo, nu era. „M-ai omorât cu cuvintele astea, Dink! Bonzo nu vrea s-audă că eu aş putea salva lumea.”

„Unde sunt profesorii?” se întrebă Ender. „Nu-şi dau seama că primul contact dintre noi poate însemna sfârşitul luptei? Asta nu-i ca bătaia din sala de antrenamente, unde nu exista posibilitatea unei răniri fatale. Aici există gravitaţie, iar podeaua şi pereţii sunt duri şi cu excrescenţe metalice. Opriţi-o acum, sau niciodată!”

— Dacă-i atingi, eşti de partea gândacilor! zbieră Dink. Eşti un trădător dacă-i atingi şi meriţi să mori!

Îl izbiră cu ceafa de uşă. Şi Dink amuţi.

Aburul duşurilor reducea vizibilitatea şi sudoarea şiroia pe trupul lui Ender. „Acum, înainte ca săpunul să se scurgă de pe mine. Acum, cât sunt destul de lunecos ca să nu pot fi apucat.”

Se retrase încă un pas, lăsând ca frica pe care o simţea să i se citească pe chip.

— Bonzo, nu mă lovi, spuse el. Te rog!

Era ceea ce aşteptase celălalt, recunoaşterea faptului că el era mai puternic. Pentru alţi băieţi ar fi putut să fie suficient că Ender cedase; pentru Bonzo însă era doar un semn că victoria lui era sigură . Îndoi piciorul ca şi cum ar fi vrut să-l izbească, dar în ultima clipă preschimbă lovitura într-un salt. Ender îl văzu deplasându-şi centrul de greutate şi se ghemui, pentru ca Bonzo să fie dezechilibrat când avea să încerce să-l înşface şi să-l împingă.

Coastele lui Bonzo se loviră de obrazul său, iar palmele băiatului îi loviră spinarea, încercând să-l prindă. Ender însă se răsuci şi mâinile lui Bonzo lunecară . Într-o clipă, Ender se întorsese complet, deşi se găsea în continuare între braţele celuilalt . În acest moment, mişcarea clasică ar fi fost să înalţe călcâiul, lovind testiculele adversarului. Pentru a fi eficientă, lovitura trebuia să fie extrem de precisă, iar Bonzo se aştepta la ea. Se ridica deja pe vârfuri, retrăgând şoldurile pentru a-şi proteja regiunea sensibilă dintre picioare. Fără să-l vadă, Ender ştiu că mişcarea avea să-i coboare faţa, apropiind-o de ceafa lui; aşa că, în loc să lovească cu piciorul, ţâşni brusc în sus şi spre spate, cu toată forţa unui soldat propulsându-se de pe perete, şi izbi cu capul în obrazul celuilalt.