Orson Card - Jocul lui Ender

Când maiorul Anderson ieşi şi-i întinse cârligul, Ender nu-şi putu ascunde mânia:

— Crezusem că ne veţi opune unei armate de aceeaşi valoare cu noi, într-o luptă cinstită!

— Felicitări pentru victorie, comandante.

— Bean! strigă Ender. Dacă ai fi comandat Salamandrele, ce-ai fi făcut?

Scos din luptă, dar nu complet îngheţat, Bean răspunse din locul unde plutea, în preajma porţii adverse:

— I-aş fi pus să se deplaseze permanent, aleator, în faţa ieşirii. Niciodată nu rămâi nemişcat atunci când inamicul ştie cu exactitate unde te afli.

— Dacă tot trişaţi, adăugă Ender, mai bine învăţaţi cealaltă armată să trişeze inteligent!

— Îţi sugerez să-ţi aduni soldaţii, spuse Anderson.

Ender apăsă butonul prin care dezgheţa ambele armate.

— Dragonii, liber! strigă el imediat. Nu voia să-i alinieze ca să accepte predarea Salamandrelor. Nu fusese o luptă cinstită, chiar dacă învinseseră — profesorii intenţionaseră să piardă, şi numai prostia lui Bonzo îi salvase. Asta nu reprezenta o glorie.

Abia când părăsi sala, îşi dădu seama că Bonzo n-avea să înţeleagă că el se înfuriase pe profesori. Onoarea spaniolă! Bonzo ştia doar că fusese învins, deşi condiţiile erau de partea lui, că Ender îl pusese pe cel mai mic soldat al lui să declare în public ce ar fi trebuit să facă Salamandrele pentru a câştiga; şi că Ender nici măcar nu rămăsese să le accepte predarea demnă. Dacă până atunci Ender i-ar fi fost indiferent, acum ar fi început cu siguranţă să-l urască; dar pentru că-l urase dinainte, avea să fie scos din minţi de furie. „Bonzo a fost ultimul care m-a lovit”, se gândi Ender. „Sunt sigur că n-a uitat asta”.

Nu uitase nici înfruntarea sângeroasă din sala de antrenament, când băieţii mai mari încercaseră să pună capăt şedinţelor lui. Nu era singurul care n-o uitase. Atunci, ceilalţi îi doriseră sângele, acum Bonzo era însetat după el. Ender cântări ideea de-a urma cursurile avansate de autoapărare; însă ştia că timpul îi era preţios acum, când bătăliile puteau avea loc nu numai zilnic, ci de două ori în aceeaşi zi. „Va trebui să-mi asum riscurile. Profesorii m-au împins aici — tot ei mă pot feri.”

Bean se trânti complet epuizat pe pat; jumătate din băieţi dormeau deja, deşi mai erau cincisprezece minute până la stingere. Fără chef, scoase pupitrul din dulap şi-l porni. A doua zi avea lucrare la geometrie şi era jalnic de nepregătit. La cinci ani îl citise pe Euclid şi reuşise întotdeauna să rezolve problemele, dacă avea timp suficient la dispoziţie, însă lucrarea de mâine era contra cronometru, deci n-avea vreme să cumpănească. Trebuia să cunoască tema, dar n-o studiase. Probabil că n-avea să reuşească . Însă azi învinseseră de două ori şi de aceea se simţea minunat.

Uită imediat de geometrie în clipa când cuplă pupitrul. Pe perimetrul acestuia circula un mesaj:

Era 2l:50, zece minute înainte de stingere. Când trimisese Ender mesajul? Era totuşi bine să nu-l ignore. Poate că dimineaţă avea să urmeze altă bătălie — gândul îi înmuie picioarele — şi dacă Ender voia să discute ceva cu el, nu ar fi avut răgaz. Coborî din pat şi merse fără chef spre cabina comandantului. Ciocăni.

— Intră, rosti Ender.

— Acum ţi-am văzut mesajul.

— Bine.

— E aproape stingerea.

— O să te conduc înapoi, dacă ţi-e frică de întuneric.

— Nu… dar nu ştiam dacă aveai habar cât e ora…

— Ştiu întotdeauna cât e ora.

Bean suspină în gând. Mereu era aşa! Orice discuţie dintre el şi Ender se transforma într-o ceartă. Detesta situaţia. Recunoştea geniul comandantului şi-l stima. Totuşi de ce Ender nu vedea nimic bun şi în persoana lui?

— Bean, ţii minte discuţia de acum patru săptămâni? Când mi-ai cerut să te fac şef de pluton?

— Da.

— De atunci, am numit cinci şefi de pluton şi cinci secunzi. Nici unul dintre ei n-ai fost tu. Ender ridică sprâncenele. Am fost corect în alegerile respective?

— Da.

— Spune-mi atunci ce-ai făcut în cele opt bătălii.

— Azi a fost prima dată când am fost scos din luptă, dar calculatorul trecuse deja în dreptul meu unsprezece ţinte atinse. Niciodată n-am coborât sub cinci ţinte lovite într-o bătălie . În plus, am dus la bun sfârşit toate misiunile primite.

— De ce te-au făcut soldat aşa de tânăr, Bean?

— Nu mai tânăr decât ai fost tu.

— Dar de ce?

— Nu ştiu.

— Ba ştii şi o ştiu şi eu.

— Am încercat să ghicesc, dar nu sunt decât ipoteze. Tu eşti… foarte bun. Ei ştiau asta şi te-au împins…

— Spune-mi de ce, Bean!

— Pentru că au nevoie de noi, de-aia. Băiatul se aşeză pe duşumea şi cu ochii ţintă la picioarele lui Ender. Pentru că au nevoie de cineva care să-i bată pe gândaci. Ăsta-i singurul lucru care-i interesează.

— Este important că ştii asta, Bean. Majoritatea băieţilor din şcoală cred că jocul contează în sine, dar nu-i aşa. Singurul lui merit este că ajută la găsirea puştilor care ar putea deveni comandanţi adevăraţi, în războiul adevărat. Dar în privinţa jocului, îl distrug. Asta fac. Distrug jocul!

— Curios… Eu credeam că noi suntem cei vizaţi.

— Primul joc cu nouă săptămâni mai devreme decât ar fi trebuit… Câte un joc zilnic… Şi acum, două într-o zi. Bean, nu ştiu ce fac profesorii, dar armata mea a obosit, şi obosesc şi eu, iar lor nu le pasă câtuşi de puţin de regulament. Am cerut calculatorului toate rezultatele de la înfiinţarea şcolii. Până acum n-a mai existat nimeni care să distrugă atâţia inamici, păstrându-şi un număr aşa mare de soldaţi neatinşi.

— Tu eşti cel mai bun, Ender.

Ender clătină din cap.

— Poate… Dar nu întâmplător am căpătat soldaţii pe care i-am căpătat. Din ciclul întâi şi refuzaţi de alte armate, dar, după ce i-am pus laolaltă, soldatul meu cel mai slab poate fi şef de pluton în orice armată. La început m-au ajutat, dar acum au întors armele împotriva mea. Bean, vor să ne înfrângă.

— Pe tine nu te pot înfrânge.

— S-ar putea să ai o surpriză. Ender trase adânc aer în piept, brusc, de parcă simţise un junghi de durere sau se sufocase. Bean îl privi şi înţelese că imposibilul se întâmpla . În loc să-l ironizeze, Ender Wiggin i se destăinuia. Nu mult. Puţin. Era totuşi uman şi lui Bean i se permise s-o vadă.

— Poate că tu vei avea o surpriză, replică puştiul.

— Există o limită în privinţa numărului de idei noi şi inteligente pe care le pot inventa zilnic. Va apărea cineva care mă va ataca într-un mod la care nu m-am gândit şi mă va surprinde.

— Şi ce se poate întâmpla? O să pierzi un joc…

— Da. Ăsta-i lucrul cel mai rău care se poate întâmpla. Nu-mi pot permite să pierd nici un joc. Deoarece dacă pierd măcar unul…

Nu termină propoziţia, şi nici Bean nu-i ceru s-o facă.

— Am nevoie să fii isteţ, Bean. Am nevoie de tine să te gândeşti la soluţii pentru problemele de care nu ne-am ciocnit încă. Vreau să încerci lucruri pe care nu le-a încercat nimeni, niciodată, deoarece sunt absolut prosteşti.

— De ce tocmai eu?

— Pentru că deşi în Armata Dragon există soldaţi mai buni decât tine — nu mulţi, dar există — nimeni nu poate gândi mai repede şi mai bine decât o faci tu.

Bean nu-i răspunse. Amândoi ştiau că era adevărat.