Orson Card - Jocul lui Ender

— Vom avea şi stele? întrebă Supă Fierbinte. Să avem pe ce ne sprijini braţul?

— Nu vreau să vă sprijiniţi braţul cu pistol. Dacă vă tremură mâna, îngheţaţi-vă cotul! Acum, daţi-i drumul!

Şefii de plutoane organizară totul rapid şi Ender trecu de la un grup la altul, oferind sugestii şi ajutând băieţii care aveau probleme. Soldaţii ştiau de acum că el putea fi dur în felul cum discuta cu grupurile, însă când lucra cu un individ, era întotdeauna răbdător, explicând de câte ori era necesar, făcând cu blândeţe observaţii, ascultând întrebări, probleme şi explicaţii . Însă nu râdea niciodată când încercau să glumească cu el şi în curând încetară s-o mai facă. Era comandant în fiecare moment când lucrau laolaltă. Nu trebuia să le-o reamintească niciodată; pur şi simplu, era.

Munciră toată ziua, cu gustul victoriei încă proaspăt şi ovaţionară din nou când li se dădu liber cu o jumătate de oră mai devreme pentru prânz. Ender rămase cu şefii de plutoane până la ora mesei; discutară despre tacticile pe care le utilizaseră şi evaluară comportarea fiecărui soldat. După aceea merse în odaia lui şi se schimbă în uniformă. Avea să intre în popota comandanţilor cu o întârziere de vreo zece minute. Exact cât dorise. Deoarece era prima lui victorie, nu ştia cum arăta popota şi n-avea habar ce trebuia să facă un comandant nou, totuşi voia să intre ultimul, când se afişaseră deja rezultatele bătăliilor de dimineaţă. Acum Armata Dragon n-avea să mai fie un nume obscur.

Nimeni nu-i remarcă apariţia . Însă după ce câţiva observară cât de mic era şi-i zăriră dragonii de pe mâneci, îl priviră de-a dreptul curioşi, iar atunci când îşi luă tava cu mâncare şi se aşeză la o masă, în sală se făcu linişte. Ender începu să mănânce, meticulos şi concentrat, prefacându-se că nu observă că era centrul atenţiei. Treptat, conversaţia şi zgomotele din jur reîncepură şi se putu relaxa îndeajuns ca să privească prin sală.

Un întreg perete era acoperit cu un panou de afişaj. Soldaţii cunoşteau palmaresul general al unei armate pe ultimii doi ani; aici însă clasamentele se făceau pentru fiecare comandant în parte. Un nou comandant nu putea moşteni punctajul obţinut de predecesorul lui — era clasificat numai după propriile reuşite.

Ender avea punctajul cel mai bun. Doar victorii, nici o înfrângere, bineînţeles, dar şi în celelalte categorii se detaşase clar. Media soldaţilor proprii scoşi din luptă, media inamicilor scoşi din luptă, media timpului de obţinere a victoriei — în toate clasamentele era pe primul loc.

Aproape terminase de mâncat, când cineva veni din spate şi-l atinse pe umăr.

— Pot să iau loc? Ender nu trebui să întoarcă privirea ca să ştie că era Blândul Dink.

— Bună, Dink, spuse el. Aşază-te.

— Băftosu' naibii de băşinos, chicoti Dink. Toţi ne chinuim să ne dăm seama dacă rezultatele alea sunt un miracol, sau o eroare.

— Un obicei, zise Ender.

— O victorie nu înseamnă un obicei, replică Dink. Nu fi trufaş. Când eşti nou, te pun să lupţi cu comandanţi slabi.

— Carn Carby nu-i tocmai coada.

Era adevărat. Carby era pe la jumătatea clasamentului.

— E un tip bun, comentă Dink, ţinând cont că de-abia a început. E promiţător. Tu nu eşti promiţător. Tu eşti ameninţător.

— Pe cine ameninţ? Vă dau mai puţină mâncare dacă înving eu? Mi se pare că tu mi-ai zis că nu-i decât un joc stupid şi că nimic nu contează.

Lui Dink nu-i plăcu să i se răspundă cu propriile sale cuvinte; nu în condiţiile acelea.

— Tu m-ai adus să joc cu ei. Dar cu tine nu mă joc, Ender. Pe mine n-o să mă baţi.

— Probabil că nu.

— Eu te-am învăţat.

— Tot ce ştiu, spuse Ender. Acum cânt după ureche.

— Felicitări!

— E bine să ştiu că am un prieten aici . Însă nu mai era sigur că Dink îi rămăsese prieten. Tot aşa gândea şi Dink. După câteva fraze banale, se ridică de la masa lui.

Terminând de mâncat, Ender privi în jur. Câţiva comandanţi discutau în grupuleţe . Îl văzu pe Bonzo, care acum era unul dintre cei mai vârstnici. Rose Năsosu' absolvise. Petra era cu un grup într-un colţ îndepărtat şi nu-i arunca nici o privire. Deoarece toţi îl priveau pe furiş în răstimpuri, inclusiv cei din grupul Petrei, Ender fu sigur că ea îl evita în mod intenţionat. „Asta-i problema când învingi chiar de la început”, se gândi. „Îţi pierzi prietenii. O să-i las câteva săptămâni să se obişnuiască. Până la următoarea mea bătălie, lucrurile se vor potoli.”

Carn Carby veni să-l felicite înainte de sfârşitul mesei. Era din nou un gest amabil şi, spre deosebire de Dink, Carby nu părea viclean.

— În clipa de faţă sunt în dizgraţie, recunoscu el deschis. Nimeni nu mă crede când le spun că ai făcut chestii care nu s-au mai văzut până acum. Aşa că sper să baţi următoarea armată de să-i meargă fulgii. Ca să-mi faci o favoare.

— Ca favoare, da, încuviinţă Ender . Îţi mulţumesc că stai de vorbă cu mine.

— Cred că se comportă urât cu tine. De obicei, noii comandanţi sunt aplaudaţi când intră prima dată în popotă . Însă, tot de obicei, un nou comandant a încasat câteva bătăi până să ajungă aici. Eu am făcut-o acum o lună. Dacă cineva merită să fie aplaudat, acela eşti tu. Dar asta-i viaţa. Mătură podeaua cu ei!

— O să încerc.

Carn Corby plecă şi, mental, Ender îl adăugă pe lista lui secretă de persoane care erau şi fiinţe omeneşti.

În noaptea aceea, Ender dormi mai bine ca de obicei. Ba chiar dormi atât de bine, încât se trezi abia după ce se aprinseră luminile. Se deşteptă simţindu-se perfect, făcu o alergare uşoară până la duş şi nu observă biletul de pe podea decât când se întoarse şi începuse să-şi îmbrace uniforma . Îl zări numai pentru că hârtia fluturase în curentul de aer produs de mişcările lui. Ridică biletul şi citi:

Era vechea lui armată, cea pe care o părăsise acum mai puţin de o lună şi îi cunoştea formaţiile pe dinafară. Parţial datorită influenţei sale, era cea mai flexibilă armată, răspunzând destul de rapid în faţa unor situaţii noi. Ei aveau să fie cei mai capabili să se adapteze atacului fluid, lipsit de şabloane al lui Ender. Profesorii erau decişi să-i facă viaţa palpitantă.

Ora 7:00 scria pe bilet şi era deja 6:30. Probabil că unii băieţi porniseră deja spre sala de mese. Ender azvârli uniforma, înhaţă costumul şi într-un minut se afla în pragul dormitorului Dragonilor.

— Domnilor, rosti el, sper că aţi învăţat ceva ieri, deoarece astăzi o facem iarăşi.

Abia după câteva clipe, băieţii îşi dădură seama că se referea la o bătălie, nu la antrenamente. Trebuie să fie o greşeală, spuseră ei. Nimeni, niciodată, n-a avut două bătălii două zile la rând.

Ender întinse biletul lui Molo Musca, şeful plutonului A, care răcni imediat: „Costumele de luptă!” şi începură să-şi schimbe echipamentul.

— De ce nu ne-ai anunţat mai devreme? întrebă Supă Fierbinte. Băiatul îi punea întrebări pe care nimeni altul nu îndrăznea să le rostească.

— M-am gândit că aveţi nevoie de un duş, răspunse Ender. Ieri, Iepurii au pretins că i-am bătut, numai pentru că i-a dat gata mirosul.

Soldaţii care-l auziră chicotiră.

— N-aţi găsit biletul până nu v-aţi întors de la baie, aşa-i?

Ender se uită să vadă cine vorbise. Era Bean, deja îmbrăcat în costumul de luptă, privindu-i insolent. „A sosit momentul să-ţi plăteşti vechile umilinţe, Bean?”