Orson Card - Jocul lui Ender

— Unele sunt din aceeaşi luptă?

Ender se mulţumise să ridice din umeri, aparent nepăsător . În ultimul antrenament al celei de-a şaptea zile, la numai câteva ore după ce Dragonii câştigaseră a şaptea bătălie, maiorul Anderson intră în sala video . Întinse o foaie de hârtie unuia dintre comandanţii de acolo, apoi i se adresă lui Ender:

— Colonelul Graff te aşteaptă la el imediat.

Ender se sculă şi-l urmă pe Anderson prin coridoare. Maiorul deschidea uşile ce opreau accesul elevilor în sectorul ofiţerilor; în cele din urmă ajunseră în camera unde Graff stătea într-un scaun pivotant. Pântecele său se revărsa acum peste ambele braţe ale scaunului, chiar când ţinea spatele drept. Ender îşi răscoli amintirile. Graff nu i se păruse prea gras când îl întâlnise prima dată, cu patru ani în urmă. Timpul şi tensiunea nervoasă nu-l cruţau pe directorul Şcolii de Luptă.

— Au trecut şapte zile de la prima ta bătălie, Ender, rosti Graff.

Băiatul nu răspunse.

— Şi ai câştigat şapte bătălii, câte una pe zi.

Ender încuviinţă din cap.

— Iar scorurile sunt neobişnuit de mari.

Ender clipi.

— Care anume crezi că sunt atributele remarcabilului tău succes?

— Mi-aţi dat o armată care face orice îmi pot imagina.

— Şi ce anume ţi-ai imaginat?

— Ne orientăm cu „josul” spre poarta duşmană şi folosim pulpele drept paveze. Evităm formaţiunile şi ne păstrăm mobilitatea. Mă ajută şi faptul că am cinci plutoane de opt, în loc de patru de zece . În plus, adversarii n-au găsit încă soluţii eficiente ca să ne contracareze noutăţile, de aceea îi batem cu aceleaşi vicleşuguri. Asta nu va mai ţine mult.

— Deci nu te aştepţi să continui cu victoriile.

— Nu cu aceleaşi trucuri.

Graff încuviinţă.

— Ia loc, Ender.

Ender şi Anderson se aşezară în acelaşi timp. Graff privi spre maior şi acesta vorbi:

— În ce condiţie se găseşte armata ta, luptând aşa des?

— Acum toţi sunt veterani.

— Dar cum se simt? Obosiţi?

— Dacă sunt obosiţi, n-o vor admite.

— Îşi păstrează agerimea şi reflexele?

— Voi sunteţi cei cu jocurile pe calculator care testează minţile oamenilor. Voi ar trebui să-mi spuneţi.

— Ştim ceea ce ştim. Dorim însă să ştim ce ştii tu.

— Sunt soldaţi foarte buni, domnule maior. Sunt convins că au şi ei limite, dar încă nu le-am atins. Unii dintre cei noi se descurcă mai greu, deoarece nu cunoşteau unele tehnici fundamentale, dar se străduiesc din răsputeri şi progresează. Ce vreţi să spun: că au nevoie de odihnă? Bineînţeles că au! Le trebuie vreo două săptămâni de pauză. Lecţiile au fost abandonate, nimeni dintre noi nu mai ia note bune. Dar asta o ştiţi şi se pare că nu vă pasă, aşa că de ce mi-ar păsa mie?

Graff şi Anderson schimbară priviri.

— Ender, de ce studiezi filmele războaielor cu gândacii?

— Ca să învăţ strategie, bineînţeles.

— Filmele acelea au fost realizate în scop de propagandă. Toate scenele privind strategia noastră au fost scoase.

— Ştiu.

Cei doi bărbaţi se priviră din nou. Colonelul începu să bată darabana cu degetele pe masă.

— Nu mai joci jocul cu Ţara-din-poveşti, rosti el.

Ender nu răspunse.

— De ce nu-l mai joci?

— Pentru că am câştigat.

— În jocul acela niciodată nu câştigi totul. Întotdeauna mai există ceva.

— Eu am câştigat totul.

— Ender, noi dorim să te ajutăm să fii cât mai fericit posibil, dar dacă tu…

— Doriţi să faceţi din mine cel mai bun soldat posibil. Uitaţi-vă la rezultate. Comparaţi-le cu cele mai bune rezultate de până acum. Deocamdată faceţi o treabă excelentă cu mine. Felicitări! Totuşi, când mă veţi pune să lupt împotriva unei armate bune?

Colţurile buzelor lui Graff se ridicară, şi bărbatul se zgudui de un râs înăbuşit.

Anderson îi întinse lui Ender o bucată de hârtie.

— Acum, rosti el.

— Asta înseamnă peste zece minute, spuse Ender. Armata mea îşi face duşul de după antrenament.

Graff surâse.

— Atunci ar fi cazul să te grăbeşti, băiete!

Ajunse la dormitorul armatei sale după cinci minute. Majoritatea se îmbrăcau după duş; unii plecaseră deja la sala de jocuri sau la sala video, în aşteptarea mesei. Trimise trei băieţi să-i adune pe toţi şi-i puse să se echipeze cât mai rapid.

— N-avem timp, începu Ender. Pe Bonzo l-au anunţat acum douăzeci de minute şi, până ajungem la poartă, ei vor fi înăuntru de cel puţin cinci minute.

Băieţii erau furioşi şi protestau vehement în limbajul pe care evitau să-l folosească în prezenţa comandantului. „Ce dracu' ne fac? Au înnebunit, sau ce?”

— Nu vă mai bateţi capul cu motivul; o s-avem timp să ne gândim la noapte despre asta. Sunteţi obosiţi?

— Am tras tare de tot la antrenamente, răspunse Molo Musca. Plus cafteala de dimineaţă, cu Nevăstuicile.

— Nimeni n-a avut două bătălii într-o zi! zise Tom Nebunu'.

— Şi nimeni nu i-a bătut încă pe Dragorii, replică Ender pe acelaşi ton. Ăsta să fie marele moment al înfrângerii?

Întrebarea lui fu răspunsul la toate lamentările. Mai întâi să câştigăm şi după aceea punem şi întrebările.

Reveniseră cu toţii în dormitor şi cei mai mulţi erau deja îmbrăcaţi.

— Marş! răcni Ender şi porniră în fugă după el, unii echipându-se pe drum, până ajunseră la coridorul exterior al sălii de luptă. Majoritatea gâfâiau; semn că erau prea obosiţi pentru această bătălie. Poarta era deja dezactivată . Înăutru nu exista nici o stea. Sala era absolut goală şi scăldată într-o lumină orbitoare. Nu aveai unde te ascunde, nici măcar în umbre.

— Hopa, făcu Tom Nebunu', nici ei n-au ieşit încă.

Ender ridică degetul la buze, cerându-le tăcere; poarta fiind deschisă, adversarul le putea auzi fiecare cuvânt. Indică apoi perimetrul ieşirii în sală, arătându-le că Salamandrele se aflau, fără îndoială, dispuse pe perete în jurul porţii, unde nu puteau fi zărite, însă puteau îngheţa pe oricine apărea.

Ender le făcu semn băieţilor să se retragă pe coridor. După aceea alese câţiva dintre cei mai înalţi, inclusiv pe Tom Nebunu' şi-i puse să îngenuncheze, nu ghemuiţi cu şezutul pe călcâie, ci drepţi, formând un L din trup . Îi îngheţă. Armata îl privea în tăcere . Îl luă pe cel mai micuţ soldat, Bean, îi dădu şi arma lui Tom şi-l aşeză în spatele acestuia, pe picioarele lui îngheţate. Apoi trase braţele lui Bean, fiecare ţinând o armă, pe sub umerii lui Tom.

Băieţii înţeleseră. Tom era o pavăză, o navă spaţială blindată, iar Bean se ascundea înăuntru. Desigur nu era invulnerabil, totuşi avea să câştige timp.

Ender numi alţi doi băieţi să-i propulseze pe Tom şi Bean prin uşă, dar le făcu semn să aştepte. Parcurse întregul efectiv al armatei, împărţind-o rapid în grupuri de câte patru — pavăză, un ochitor şi doi propulsori. După aceea, când toţi erau îngheţaţi, înarmaţi, sau gata să azvârle, le semnală propulsorilor să împingă cuplurile prin poartă, apoi să iasă şi ei.

— Acum! răcni el.

Acţionară imediat. Perechile pavăză-ochitor ieşiră două câte două cu spatele, aşa încât pavăza să fie interpusă între ochitor şi duşman. Salamandrele deschiseră imediat focul, însă în general loviră în băiatul îngheţat din faţă . Între timp, cu două arme şi cu ţintele expuse pe perete în jurul porţii, ochitorii Dragoni se distrau. Era aproape imposibil să greşească. Iar când propulsorii ieşiră şi ei, se ancorară pe acelaşi perete cu inamicii, deschizând focul, încât adversarii nu mai ştiau în cine să tragă — în perechile care-i vânau de sus, sau în cei aflaţi la nivelul lor. Până când Ender apucă să intre în sală, bătălia luase sfârşit. Nu durase nici măcar un minut Dragonii aveau douăzeci de pierderi, îngheţaţi ori scoşi din luptă, şi numai doisprezece băieţi erau neatinşi. Era cel mai slab rezultat al lor de până atunci, dar învinseseră.